Expulzarea sefarzilor: cum Inchiziția a sărăcit Spania și a consolidat puterea otomană
La data de 31 martie 1492, regii Spaniei, Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I de Castilia, au emis Decretul de la Alhambra, influențați de liderul Inchiziției spaniole, călugărul dominican Tomás de Torquemada. Prin acest act, evreii din Spania, cunoscuți sub numele de sefarzi, erau somați să se convertească la creștinism sau să părăsească țara în termen de patru luni, până la 31 iulie 1492. Cei care ar fi refuzat ambele opțiuni erau amenințați cu moartea.
Evrei masacrați în Spania FOTO wikipedia
Peste 200.000 de evrei sefarzi au ales exilul, refuzând să-și renege tradițiile și să se convertească. O parte dintre aceștia au plecat în Portugalia, dar zeci de mii au ales Imperiul Otoman, Africa de Nord, alte țări europene și, în cele din urmă, chiar Principatele Române. Paradoxal, salvarea acestor fugari din calea atrocităților Inchiziției a venit din partea musulmanilor, prin intervenția amiralului flotei otomane, Kemal Reis, cu permisiunea sultanului Baiazid al II-lea. Acest exod a rămas în istorie ca unul dintre cele mai întunecate acte antisemite din Europa, având consecințe profunde, inclusiv pentru Spania medievală.
Rădăcinile profunde ale evreimii în Peninsula Iberică
Prezența evreilor în ceea ce avea să devină Spania datează din primul secol al erei creștine. După distrugerea celui de-al Doilea Templu în anul 70 d.Hr., în timpul revoltei evreiești împotriva romanilor, și apoi după înfrângerea revoltei lui Bar Kokhba (132–136 d.Hr.), mulți evrei au fost împrăștiați în Imperiul Roman. Împăratul Hadrian a interzis prezența lor în Ierusalim, redenumind provincia în Syria Palaestina și transformând mulți supraviețuitori în sclavi.
Fără drept de proprietate asupra pământului, evreii s-au specializat în comerț, activități bancare și profesii liberale, cum ar fi medicina. Această dispersie a condus la întemeierea de comunități în tot bazinul mediteraneean, inclusiv în Hispania, o bogată provincie romană. Istoricul evreu Josephus a confirmat existența unor numeroase comunități evreiești în Europa romană, inclusiv cele din triburile lui Iuda și Beniamin, dintre care o parte s-au stabilit în Hispania.
„Rădăcinile evreimii sefarde coboară adânc în Antichitate, făcând legătura între Levantul antic și țărmurile însorite ale Europei Occidentale. Deși tradițiile populare asociază adesea primele sosiri ale evreilor cu vechile rute comerciale maritime, dovezile arheologice și istorice confirmă faptul că, în perioada romană, existau deja comunități evreiești importante și bine consolidate în Hispania. După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. și înăbușirea revoltei lui Bar Kokhba, sute de mii de evrei — atât captivi, cât și comercianți care au migrat de bunăvoie — s-au răspândit în întregul Imperiu Roman, stabilindu-se în provinciile maritime prospere ale Hispania Tarraconensis, Baetica și Lusitania. Trăind alături de coloniști romani, vizigoți și populațiile indigene ale Peninsulei Iberice, aceste comunități timpurii au întemeiat sinagogi, au cultivat terenuri agricole și s-au integrat în viața economică și civică a peninsulei cu mult înainte de apariția Al-Andalusului.”
– specialiștii de la Sephardic U.
Un mileniu de prosperitate sub stăpânirea musulmană
După cucerirea Andaluziei și a regatelor vizigote din Spania de către arabi și mauri, în anul 711, a urmat o „Epocă de Aur” pentru evreii din Peninsula Iberică. Musulmanii i-au tolerat și integrat în viața socială și economică a Al-Andalusului. În ebraică, „sefard” înseamnă „spaniol”, iar arabii au deschis porțile unei îmbogățiri culturale și progresului economic, prin accesul la rute comerciale ce legau Europa de Africa, Arabia și India.
„Evreii din Spania medievală reprezentau cel mai mic și cel mai vulnerabil dintre cele trei mari grupuri religioase ale epocii (islamul, creștinismul și iudaismul). Ei au fost persecutați sporadic atât de creștini, cât și de musulmani, însă au reușit să coexiste cu ambele comunități și chiar să prospere, remarcându-se prin bogăție și erudiție. Comunitatea evreiască a atins apogeul dezvoltării sale în perioada dominației musulmane, începută odată cu invazia lui Ṭāriq ibn Ziyād din Maroc în anul 711. În speranța unei îmbunătățiri a situației lor religioase și politice, evreii i-au întâmpinat favorabil pe arabi. Din punct de vedere economic, cucerirea musulmană a fost deosebit de avantajoasă pentru ei, deoarece le-a deschis accesul la piețele Africii de Nord și ale întregii lumi musulmane, întinse până în India. Pe plan intelectual, arabii aveau, de asemenea, multe de oferit. Ei au adus o cultură dinamică, în care moștenirea Greciei și a Romei se împletea cu tradițiile Persiei și ale Indiei. Limba arabă a devenit limba internațională a vastului Califat.”
– Robert Talbott în „Jews Are Expelled from Spain”, publicat pe EBSCO.
„În opinia mea, identitatea sefardă conține trei elemente, vizibile sau nu: creștină, musulmană și evreiască. Prin aceasta mă refer la simbioza culturală puternică și minunată — autentică sau nu — care a existat în așa-numita Epocă de Aur, în primele secole ale primului mileniu. Din acea perioadă există texte foarte importante despre înțelegerea care a existat între aceste trei culturi. Și astfel, când creștinii au dominat complet Spania, care a devenit un teritoriu fervent catolic, amintirea simbiozei dintre tradițiile creștine, musulmane și evreiești a rămas încă în identitatea sefardă. Această amintire a fost atât de intensă încât, chiar și după expulzarea evreilor și a musulmanilor, a persistat în Spania și poate că acest lucru explică cruzimea cu care Inchiziția a căutat să purifice teritoriul de orice credință eretică sau pur și simplu necreștină.”
– scriitorul Abraham B. Yehoshua în „Identitatea evreului sefard: dincolo de folclor”.
În această perioadă, cultura sefardă a cunoscut un zenit, cu progrese remarcabile în filosofie, medicină și poezie, evidențiate de personalități precum Maimonides. Evreii sefarzi erau, de asemenea, medici de elită și negustori importanți, contribuind semnificativ la economia regiunii prin afacerile lor prospere și locurile de muncă oferite.
Fanatism religios și persecuție: sfârșitul conviețuirii
Situația evreilor a început să se schimbe odată cu Reconquista, procesul de recucerire a teritoriilor spaniole de sub stăpânire arabă. Regii Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I de Castilia, care aveau să unifice Spania, au fost puternic influențați de Tomás de Torquemada, liderul Inchiziției. Torquemada i-a convins că evreii trebuiau alungați sau convertiți pentru a asigura unitatea religioasă a Spaniei și din suspiciunea că aceștia ar fi fost partizani ai musulmanilor. El a promovat un fanatism religios intens, pedepsind pe oricine se opunea viziunii sale bigote.
Chiar și evreii care s-au convertit de teamă sau pentru a-și păstra afacerile au rămas sub suspiciune, fiind adesea ostracizați. Persecuția antisemită a existat și înainte de Torquemada, evreii fiind văzuți ca un element străin și periculos în timpul Reconquistei. La sfârșitul secolului al XIV-lea, au avut loc pogromuri violente împotriva sefarzilor.
„Violențele împotriva evreilor au atins punctul culminant în anul 1391, când au avut loc masacre în cartierele evreiești din Sevilla, Barcelona, Toledo și alte orașe importante. Mii de evrei au acceptat sau au fost constrânși să se convertească la creștinism. Unii dintre ei, cunoscuți sub numele de cripto-evrei, marrani (sau „cei blestemați”), au simulat convertirea, continuând însă să practice iudaismul în secret. Evreii convertiți au ajuns să formeze o importantă minoritate și erau priviți cu suspiciune de creștini, care le puneau la îndoială sinceritatea, dar și cu neîncredere de către evrei. În calitate de „creștini noi”, ei nu mai erau supuși restricțiilor legale impuse evreilor și au reușit să ocupe unele dintre cele mai înalte funcții în administrație, în Biserică și în comerț, fapt care a alimentat și mai mult ostilitatea față de evrei. Conflictul dintre „creștinii noi” și „creștinii vechi” a devenit din ce în ce mai acut. În unele orașe, creștinilor noi li s-a interzis prin lege să ocupe funcții publice. Preoți și călugări, inclusiv cardinalul Mendoza, arhiepiscop de Sevilla, și Tomás de Torquemada, i-au denunțat pe creștinii noi, acuzându-i că, în realitate, erau evrei care își practicau în ascuns vechea credință.”
– Robert Talbott în lucrarea menționată anterior.
Intervenția otomană și impactul economic
Fuga celor peste 200.000 de evrei sefarzi din calea Inchiziției a fost facilitată, în mare parte, de corăbiile otomane. Sultanul Baiazid al II-lea a trimis flota imperială, condusă de Kemal Reis, pentru a-i evacua pe evreii prigoniți de Decretul de la Alhambra. Se spune că sultanul a comentat situația cu perspicacitate:
„Se spune că regele Ferdinand este un rege înțelept. Dar, alungându-i pe evrei, și-a sărăcit țara și mi-a îmbogățit-o pe ea.”
Afirmația sultanului s-a dovedit adevărată. Plecarea comunității evreiești, care includea numeroși medici, intelectuali, specialiști în diverse domenii și negustori bogați, a creat un vid economic și social semnificativ în Spania. Între timp, otomanii au avut grijă să-i colonizeze pe sefarzi în teritoriile lor, sporindu-și astfel veniturile și dezvoltând zonele respective. Sefarzii au ajuns chiar și pe teritoriul Principatelor Române.
„România este singura țară din regiune în care au supraviețuit comunități sefarde – precum cele din București, Craiova și Timișoara –, consolidate ulterior de un val de sefarzi veniți îndeosebi din Bulgaria după Tratatul de la Adrianopol (1829). Implicați în comerțul de import-export, aceștia au înființat noi comunități în porturi dunărene precum Călărași, Giurgiu, Turnu Măgurele și Calafat. Cea mai importantă dintre acestea a fost cea de la Turnu Severin; în 1833, aici locuiau numeroși evrei veniți din Balcani, din București și din Ungaria, două treimi dintre aceștia fiind sefarzi.”
– Alexander Avraham în „Sephardim”.
Explorează subiectele:
