Misterul antic al „gorillelor” care l-au atacat pe Hanno Navigatorul

Istoria păstrează numeroase secrete încă nedescifrate, mai ales când este vorba despre evenimente din zorii civilizației umane. Printre cele mai ciudate mistere se numără relatările unuia dintre primii mari exploratori cunoscuți ai umanității despre populații neobișnuite, numite „gorillai”. Deși denumirea sugerează o legătură cu marile primate africane, specialiștii subliniază că aceste creaturi manifestau comportamente mai degrabă umane.

Foto: London& Birmingham/reddit.com

Nici astăzi nu s-a elucidat pe deplin identitatea acestor „gorillai” descriși de Hanno Navigatorul, cel care a realizat prima călătorie maritimă documentată de-a lungul coastelor vestice ale Africii. Exploratorul cartaginez a lăsat însă mărturii detaliate despre călătoriile sale și despre înfruntarea cu aceste ființe misterioase.

Hanno, marele navigator al lumii antice

Misterul „gorillelor” este strâns legat de figura lui Hanno Navigatorul, un general cartaginez pasionat de explorări și descoperirea de noi teritorii. Cetatea Cartagina, locul său de naștere, fusese fondată în anul 814 î.Hr. de coloniști fenicieni din Tir, oraș situat pe țărmurile Libanului de astăzi. Fenicienii, renumiți navigatori și comercianți, au ales Africa de Nord, în zona Tunisiei actuale, pentru a înființa Cartagina, cu scopul de a deschide noi piețe și a accesa resurse strategice.

Devenită o republică oligarhică, Cartagina a ajuns să controleze vast teritorii în jur și să își extindă un imperiu comercial în Mediterana. Forța acestui imperiu depindea crucial de flota sa navală, de acordurile comerciale și de capacitatea de a gestiona coloniile. Familiile conducătoare ale orașului, sub îndrumarea suffeților aleși și a unui consiliu puternic, au investit masiv în colonizare pentru a-și proteja interesele comerciale și a-și asigura accesul la resurse.

Cu o experiență vastă, navigatorii cartaginezi au trecut de Strâmtoarea Gibraltar și și-au stabilit o prezență pe coasta atlantică a Africii de Nord. În secolul al V-lea î.Hr., oligarhii cartaginezi l-au desemnat pe Hanno, un mare general, să conducă o expediție fără precedent dincolo de granițele cunoscute ale Mediteranei. Misiunea sa depășea simpla explorare; viza expansiunea imperiului comercial cartaginez. Flota sa, compusă din șaizeci de corăbii, transporta nu doar marinari și soldați, ci și coloniști.

Informațiile despre această călătorie sunt păstrate într-un text grecesc cunoscut sub numele de „Periplul lui Hanno”. Conform acestui document, Hanno a fondat noi colonii în timpul expediției sale:

„Cartaginezii i-au ordonat lui Hanno să navigheze dincolo de Coloanele lui Hercule și să întemeieze mai multe orașe libio-feniciene. El a pornit la drum cu șaizeci de corăbii cu câte cincizeci de vâslași, aproximativ treizeci de mii de bărbați și femei, precum și provizii și alte echipamente.”

Periplul lui Hanno, o aventură pe coastele Africii

Expediția lui Hanno, care se estimează că a durat mai bine de o lună, a ajuns până în pădurile din apropierea Ecuatorului, în zona actualului Gabon. În fiecare loc, Hanno a consemnat observații concise, dar valoroase, despre geografie, fauna sălbatică și populațiile întâlnite, deși a lăsat puține măsurători detaliate sau indicații precise de traseu. Pentru cartaginezi, aceste noi teritorii reprezentau o sursă importantă de bogății, abundând în animale și fildeș.

La începutul călătoriei, Hanno a întâlnit triburi de-a lungul coastei marocane, care se ocupau cu creșterea vitelor și trăiau în apropierea râurilor și a câmpiilor litorale. Pe măsură ce flota a avansat spre sud, oamenii lui Hanno au zărit crocodili și hipopotami în regiuni populate și de turme numeroase de elefanți. Aceste observații sugerau că ajunseseră într-o zonă tropicală sau subtropicală, mult mai la sud decât regiunile cunoscute de geografii greci sau romani. La scurt timp, Hanno a descoperit insula Kerne, pe care a folosit-o ca bază pentru explorările ulterioare spre sud. Un alt fenomen remarcabil a fost un munte care arunca foc, luminând cerul nopții – un vulcan.

O întâlnire de pomină: „gorillai”, oamenii „blănoși”

La un moment dat, Hanno relatează că a dat peste un trib ciudat. Vorbea despre indivizi îmbrăcați în piei de animale, care au atacat membrii expediției cu pietre mari, alungându-i. Această populație misterioasă locuia în zone muntoase.

„Pornind de acolo, am traversat un râu numit Chretes și am ajuns la un golf în care se aflau trei insule, mai mari decât Kerne. După o zi de navigație de aici, am ajuns la capătul golfului, deasupra căruia se înălțau niște munți foarte mari, pe care trăiau numeroși oameni sălbatici îmbrăcați în piei de animale. Aruncând cu pietre, aceștia ne-au împiedicat să debarcăm și ne-au alungat”, preciza Hanno.

Într-un alt pasaj, exploratorul cartaginez menționează alți umanoizi, „care alergau mai repede decât un cal”.

„Dincolo de aceștia, etiopienii ostili ocupau un ținut plin de animale sălbatice. Acesta era înconjurat de munții cei mari din care izvorăște râul Lixos. Potrivit lixiților, printre acești munți trăiesc oameni ciudați: oameni ai peșterilor care aleargă mai repede decât caii”, nota Hanno.

Este important de menționat că, pentru Hanno, toți oamenii de culoare erau denumiți „etiopieni”, o populație cu care cartaginezii avuseseră deja contact. Ulterior, Hanno descrie cum a auzit o muzică bizară în junglă și a observat focuri aprinse.

„După ce ne-am aprovizionat cu apă de acolo, am continuat timp de cinci zile de-a lungul coastei, până când am ajuns la un mare golf care, potrivit interpreților noștri, era Cornul Occidentului. În interiorul acestuia se afla o insulă mare, iar pe ea o lagună [care era sărată] precum marea, precum și o altă insulă. Aici am debarcat. În timpul zilei, nu puteam vedea nimic în afară de pădure, însă, în timpul nopții, am observat numeroase focuri aprinse și am auzit sunete de flaut, bătăi de chimvale și tobe, precum și strigătele unei mulțimi. Ne-am înspăimântat, iar ghicitorii noștri ne-au sfătuit să părăsim insula”, se arată în „Periplul lui Hanno”.

Revenind la povestea cu oamenii înveșmântați în blănuri, se pare că Hanno a mai întâlnit o altă populație, aproape de vulcanii pe care îi zărise anterior. Aceștia erau umanoizi cu păr des pe corp, pe care i-a numit „gorillai”. Expediția a încercat să captureze câțiva, însă a reușit doar să prindă trei femele. Acestea au fost ucise, jupuite, iar blănurile lor au fost expuse în templul lui Tanit din Cartagina la întoarcerea navigatorilor.

Cine erau, de fapt, acești „gorillai”?

Identitatea populațiilor descoperite de Hanno – fie că e vorba de sălbaticii îmbrăcați în blănuri, de cei care alergau mai repede decât caii, sau, în special, de „gorillai” – rămâne unul dintre cele mai fascinante mistere ale istoriei. Unii specialiști sugerează că acești „gorillai” erau, de fapt, gorile sau cimpanzei, cel mai probabil gorile, iar cuvântul „gorila” folosit astăzi pentru primată provine chiar din relatarea lui Hanno.

Totuși, alți istorici, precum Jonathan S. Burgess, susțin că ar fi fost vorba de umanoizi, nu de gorile în sensul modern al cuvântului, posibil populații rămase pe o treaptă inferioară de civilizație din cauza izolării. Este dificil de stabilit cu certitudine dacă erau hominizi sau primate de talie mare. Observațiile lui Hanno indică o diversitate de comunități primitive întâlnite, caracterizate fie prin utilizarea blănurilor de animale, o pilozitate accentuată, fie prin calități fizice neobișnuite.