Misterul cetății gigantice din Banat
Banatul ascunde sub câmpurile sale o enigmă arheologică de proporții europene: situl Cornești–Iarcuri, cea mai mare așezare preistorică descoperită până acum pe continent. Cu o întindere de peste 17 kilometri pătrați și un sistem defensiv de aproape 33 de kilometri, această fortificație impresionantă din Epoca Târzie a Bronzului ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri despre cine au fost constructorii săi și de ce a dispărut.
La nord de Timișoara, în apropierea satului Cornești, se întinde un peisaj aparent obișnuit, format din câmpuri cultivate și drumuri agricole. De la nivelul solului, doar câteva ridicături lungi de pământ, ce par simple limite între parcele, trădează prezența unui sit arheologic. Însă, privit din aer, ansamblul dezvăluie o structură complexă, cu cercuri uriașe, a cărei formă și dimensiune colosală sunt imposibil de perceput de la sol.
Acest loc, cunoscut sub numele de Cornești–Iarcuri, adăpostește sub pământ vestigiile celei mai mari așezări preistorice descoperite până acum în Europa, conform cercetătorilor de la Muzeul de Preistorie și Istorie Timpurie din Berlin. Patru incinte fortificate, dispuse concentric, delimitau o suprafață de aproximativ 17,2 kilometri pătrați, iar lungimea totală a sistemelor defensive se apropie de 33 de kilometri. Prin comparație, întreaga cetate medievală a unui oraș ar fi putut încăpea de mai multe ori în interiorul acestor cercuri monumentale.
Fortificațiile au fost datate în Epoca Târzie a Bronzului, undeva între secolele XIV și XIII î.e.n. Aceasta înseamnă că structurile de la Cornești au fost ridicate acum peste trei milenii, într-o perioadă din care nu există niciun text scris lăsat de populațiile care trăiau în Banat. Astfel, identitatea constructorilor rămâne învăluită în mister: nu știm cum se numeau, ce limbă vorbeau, cum își alegeau liderii sau ce mituri defineau existența lor. Singurele mărturii rămase sunt aceste valuri uriașe de pământ.
Dimensiunile impresionante ale fortificațiilor indică, fără echivoc, că o astfel de lucrare nu ar fi putut fi realizată de familii izolate care își apărau gospodăriile individual. Efortul de a tăia lemnul, de a transporta pământ și de a ridica zeci de kilometri de ziduri presupunea existența unei comunități numeroase, capabile să asigure hrană pentru muncitori și, mai ales, să organizeze și să coordoneze o muncă titanică pe perioade îndelungate. Cineva trebuia să decidă traseul zidurilor și să convingă sau să oblige comunitatea să participe la construcție.
Cercetările moderne au demarat sistematic în 2007, iar din 2010 situl este obiectul unui proiect internațional amplu, la care participă specialiști români și germani. Măsurătorile magnetometrice au dezvăluit existența unor urme de locuințe distribuite pe arii extinse în interiorul fortificațiilor. Aceasta sugerează că Cornești–Iarcuri nu era doar o incintă goală, folosită temporar în caz de conflict, ci mai degrabă o așezare cu aspect urban, locuită permanent pe suprafețe considerabile și protejată de un sistem defensiv pe care puține comunități ale epocii l-ar fi putut edifica.
Această descoperire ridică însă cea mai dificilă întrebare: de ce o comunitate din Epoca Bronzului ar fi avut nevoie de un spațiu atât de vast? Ipotezele variază: ar fi putut controla rute comerciale vitale, turme de animale, depozite de metale sau terenuri agricole fertile. Sau poate servea drept refugiu pentru populația din așezările mai mici în vremuri de război. Ar putea fi fost și centrul unei puteri regionale extinse, ale cărei urme sunt încă insuficiente. Cert este că fortificațiile pot vorbi atât despre putere, cât și despre teama de un pericol iminent.
Edificarea unor ziduri lungi de zeci de kilometri sugerează fie o amenințare considerabilă, fie dorința de a etala o putere și resurse economice remarcabile, capabile să controleze un teritoriu imens. Cu toate acestea, în interiorul sitului nu au fost descoperite palate cu inscripții sau morminte care să ne ofere numele unei dinastii sau detalii despre conducători. Arheologii au găsit, în schimb, fragmente de ceramică, urme de locuințe și pământ ars, din care încearcă să reconstituie viața unei civilizații care a dispărut fără a lăsa o cronică.
Sfârșitul acestei așezări rămâne una dintre principalele enigme ale proiectului de cercetare. La începutul Epocii Fierului, marele centru nu mai funcționa în forma sa anterioară. Nu se știe dacă locuitorii au părăsit treptat zona, dacă structura politică s-a dezintegrat sau dacă o criză violentă a dus la abandonarea completă a locului. Timp de secole, valurile de pământ au persistat în peisaj, erodate de ploi, arături și vegetație, iar localnicii au cultivat pământul fără a conștientiza magnitudinea structurii de sub picioarele lor.
Abia prin intermediul fotografiilor aeriene, imaginilor din satelit și al echipamentelor moderne a devenit vizibilă adevărata scară a sitului. Cornești–Iarcuri nu este o cetate minoră, pierdută într-un colț de Banat, ci mărturia unei lumi capabile să mobilizeze mii de oameni și să ridice una dintre cele mai mari construcții de pământ din preistoria europeană. Zidurile sale sunt cunoscute, însă identitatea constructorilor acestui oraș rămâne, pentru moment, un mister.
Explorează subiectele:
