Cum au ridicat uzinele de armament orașele secrete de la poalele Carpaților

În primele etape ale regimului comunist, capacitățile militare ale României erau evaluate de Agenția Centrală de Informații (CIA) ca fiind relativ modeste. Țara reușea să-și acopere o cotă substanțială din necesarul de infanterie prin producția internă de puști, carabine, pistoale, mitraliere ușoare și pistoale-mitralieră, dar rămânea complet dependentă de livrările externe în ceea ce privea piesele grele de artilerie și tehnica blindată.

Deși dezvoltarea sectorului strategic era frânată de penuria de materii prime și de numărul redus de ingineri și tehnicieni formați, autoritățile au demarat la începutul deceniului 1950 investiții masive, sub o strictă îndrumare sovietică. Marii producători tradiționali, precum combinatele metalurgice din Reșița, au devenit furnizori cheie de materiale pentru această ramură. În paralel, așezări ca Zărnești, Cugir și Copșa Mică se transformau rapid, iar comunități noi precum Victoria sau Bumbești-Jiu erau proiectate sau lărgite special pentru a găzdui platformele militare și chimice.

O analiză informativă a CIA din 1954 descria un proces generalizat de militarizare a teritoriului: erau amenajate aerodromuri noi cu hangare subterane, perimetre întregi erau declarate zone interzise, iar unitățile armatei sovietice ocupau poziții în mai multe regiuni. Fabricile civile treceau succesiv la profil de război: la fostele uzine IAR se asamblau tancuri și vehicule pentru armată, la „I.C. Frimu” din Sinaia se reparau și se produceau arme, iar combinatele din Făgăraș livrau explozivi. Mitraliere și armament de concepție sovietică, inclusiv pentru export, ieșeau de pe porțile uzinelor din Arad, Baia Mare și Cugir. Concluzia raportului american sublinia tutela absolută a Moscovei: „În general, se poate spune că în toate fazele vieții și producției din România, controlul sovietic este atât de strict, încât practic a transformat întreaga țară într-o uzină imensă pentru folosința sovieticilor”.

Cugirul: uzina cu mai mulți angajați decât locuitorii urbei

Amplasat la poalele Munților Șureanu, Cugirul avea o tradiție metalurgică începută încă din jurul anului 1799. Un salt important s-a produs în 1926, odată cu fondarea „Uzinelor Metalurgice Cugir - Copșa Mică”, iar în deceniile premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial uzina a devenit un pol strategic, producând faimosul pistol-mitralieră Orița. Deși a fost ținta unor atacuri ale aviației americane în timpul conflictului mondial, perimetrul industrial nu a înregistrat avarii critice.

Dacă în 1949 o pondere însemnată a producției încă era alocată mașinilor de cusut, reconversia a venit fulgerător: din 1951, la Cugir se fabricau exclusiv arme automate, pistoale, mitraliere și muniții. Documentele CIA din 1952 menționau că pe platformă lucrau aproximativ 4.000 de muncitori, remarcând dotările excepționale: „Utilajele folosite în fabrică sunt de producție germană și elvețiană și se spune că sunt de o calitate excelentă. Unele dintre instalații sunt noi și încă nu au fost folosite. Fabrica este bine organizată și cei mai mulți dintre angajați și-au menținut pozițiile pe care le aveau în trecut”.

Orașul s-a extins proporțional cu uzina, apărând cartiere întregi de blocuri și linii noi de produse civile: mașini-unelte, agregate și electrocasnice. Creșterea a atins proporții remarcabile: „În perioada anilor 1980-1990, numărul angajaților din uzină depășea numărul total al locuitorilor orașului, iar trenul muncitoresc etajat, Cugireana, care lega orașul de împrejurimi era unul dintre cele mai lungi din această parte a Europei”, conform cronicilor așezării care numără aproape 20.000 de cetățeni. Astăzi, ramura apărării supraviețuiește prin cele două divizii integrate în Romarm – Fabrica de Arme Cugir și Uzina Mecanică Cugir –, cărora li s-au adăugat producători din industria auto.

Bumbești-Jiu și secretele din Valea Sadului

La intrarea în Defileul Jiului, Bumbești-Jiu este recunoscut adesea pentru calea ferată Bumbești–Livezeni, însă destinul localității cu mai puțin de 8.000 de locuitori este strâns legat de Uzina Mecanică Sadu. Înființată în 1939 sub denumirea de „Pirotehnia Armatei”, unitatea avea misiunea precisă de a livra muniție de infanterie, reluându-și activitatea după război pe baza modelelor aduse din URSS.

La începutul anilor ’50, unitatea producea armament de calibrul 7,62 mm, grenade și focoase. Supravegherea era asigurată de consilieri sovietici, a căror conduită a fost consemnată ironic de informatorii CIA în 1952: „Dau ture zilnic prin fabrică, pentru a supraveghea muncitorii, dar când le dau așa-zisele indicații, întotdeauna zbiară la ei. Programul lor zilnic începe dimineața la cantina uzinei, unde sfătuitorii sovietici se îmbată. Apoi inspectează diferite sectoare ale fabricii, după care se întorc la cantină pentru a continua să bea”.

Muncitorii de la Sadu – circa 1.000 la acea dată – beneficiau de lefuri peste media națională și erau legați prin contracte de cel puțin cinci ani. Paza era militarizată, asigurată de aproximativ 120 de ostași înarmați, securitatea fiind coordonată direct de la Târgu Jiu. După o perioadă de mare extindere urbană, marcată de blocurile de pe DN 66 și căminele muncitorești modeste din Valea Sadului, activitatea industrială s-a restrâns dramatic după 1990. Gara din Valea Sadului a rămas aproape pustie, iar localitatea a devenit predominant una a pensionarilor industriali.

Victoria: un municipiu proiectat pe planșetă în mijlocul câmpului

Dacă în alte zone fabricile au transformat sate sau târguri existente, orașul Victoria a fost creat practic de la zero, la poalele Făgărașului. Începând cu anul 1938, pe o suprafață de circa 900 de hectare au fost ridicate primele capacități destinate pulberilor explozive. Afluxul de brațe de muncă din toată țara a dat naștere Coloniei Ucea, declarată oficial oraș în 1954, an în care înregistra aproximativ 3.000 de rezidenți.

Propaganda regimului celebra noul oraș socialist: „Pe locul unde în trecut nu exista decât câmpie se ridică acum, pentru oamenii muncii, un oraș socialist”, nota ziarul „Apărarea patriei” în 1956. Nucleul a fost trasat pe baza unui proiect atribuit unui arhitect georgian, cu imobile aerisite, spații verzi ample și apartamente generoase. De la pulberi militare, platforma a evoluat către chimia industrială prin combinatul Viromet, axat pe sinteza metanolului, împingând populația peste pragul de 10.000 de suflete. Tranziția postdecembristă a provocat însă un recul dureros: multe secții s-au oprit, calea ferată a fost dezafectată, iar recensământul din 2021 a consemnat mai puțin de 6.500 de locuitori.

Uzina lui Malaxa de la Tohan și rețeaua militară din Carpați

La poalele Pietrei Craiului, Zărneștiul a urmat o traiectorie similară odată cu amenajarea fabricii de muniție din Tohanul Vechi. Inițiată de industriașul Nicolae Malaxa pe o suprafață de circa 300 de hectare, structura a fost ridicată în timp record între 1937 și 1938. Cronica din 1938 a publicației „Timpul” menționa efortul titanic: „În această regiune, unde e așezată fabrica de muniții inițiată și ridicată de domnul inginer Malaxa pe o întindere de 300 de hectare, au robotit ca furnicile, ziua și noaptea, timp de un an fără întrerupere 13.000 de oameni”. Pavilioanele cochete, răsfirate printre dealuri montane, dădeau impresia unui sanatoriu, garantând concomitent secretul militar.

Naționalizată de comuniști, platforma de la Tohan a devenit motorul demografic al Zărneștiului, completându-și portofoliul militar cu produse civile cunoscute, precum bicicletele Pegas și mopedele Mobra. Deși producția militară s-a diminuat după 1990, așezarea a reușit să compenseze declinul prin turism, profitând de vecinătatea masivului montan și a culoarului Bran.

Harta industriei speciale a inclus și alte puncte cheie din arcul carpatic: la Mârșa (aparținând orașului Avrig din Sibiu), fabrica mecanică asigura echipamente grele și componente pentru tancuri, susținând o adevărată colonie muncitorească. În același circuit au funcționat combinatul chimic de la Făgăraș, esențial în producția explozivilor, și uzina metalurgică de la Copșa Mică, legată istoric de dezvoltarea armamentului de la Cugir.

Explorează subiectele:

industrie de apărare orașe muncitorești Războiul Rece

Distribuie Distribuie Comentarii