Nicolae Paulescu: de la cercetarea insulinei la teorii rasiste și zvastică
Puține figuri din istoria academică a României concentrează contraste atât de dramatice precum Nicolae Paulescu. Pe de o parte, a fost savantul riguros care a pus bazele cercetărilor asupra „pancreinei”, extractul hormonal capabil să scadă glicemia; pe de altă parte, a acționat ca militant politic radical, ale cărui teorii rasiste au alimentat discursul Mișcării Legionare.
Nicolae Paulescu Foto: wikipedia
Rădăcinile bucureștene și anii de formare la Paris
Venit pe lume în 1869 la București, într-o locuință de pe Calea Moșilor, Nicolae a fost fiul negustorului Costache Paulescu și al soției acestuia, Maria. Resursele familiei i-au oferit tânărului, care dovedise încă din liceu o pasiune deosebită pentru științele naturii, fizică și chimie, șansa de a studia medicina în Franța.
La Paris, Paulescu s-a remarcat rapid. În anul 1897 a devenit doctor în medicină după susținerea unei teze centrate pe anatomia splinei. În perioada stagiilor pariziene a activat la spitalele Notre-Dame du Perpétuel-Secours și Hôtel-Dieu, unde a fost discipolul renumitului clinician Étienne Lancereaux, colaborând totodată la publicația Journal de Médecine Interne. Își va extinde pregătirea prin studii aprofundate de fiziologie generală și chimie biologică la Facultatea de Științe din Paris, însă, deși avea toate perspectivele unei cariere de succes în mediul medical francez, a hotărât să profeseze în România.
Laboratorul de fiziologie și cursa pentru tratarea diabetului
Reîntors la București în anul 1900, Paulescu a preluat catedra de fiziologie de la Facultatea de Medicină și a asigurat asistență clinică la spitalul Saint-Vincent-de-Paul. Prelegerile sale universitare – cum ar fi „Finalitatea în biologie”, „Materialismul” sau „Suflet și Dumnezeu” – au reflectat o gândire puternic ancorată în credință și o opoziție fățișă față de evoluționismul darwinist. A elaborat, de asemenea, un tratat cuprinzător de fiziologie medicală, scris direct în limba franceză.
În planul cercetărilor experimentale, s-a axat pe sistemul endocrin: a investigat tiroida și a perfecționat o metodă chirurgicală de extirpare a hipofizei, tehnică ce a atras atenția celebrului pionier al neurochirurgiei, Harvey Cushing. Descoperirea capitală a survenit în 1921, când a publicat în revista Archives Internationales de Physiologie concluziile unor teste de laborator: injectarea unui compus pancreatic – denumit de el „pancreină” – reducea nivelul glucozei din sângele câinilor diabetici.
În timp ce lucrarea sa din 1921 reprezintă o verigă esențială în istoria medicinei, echipa de la Universitatea din Toronto – formată din Frederick Banting, Charles Best, John Macleod și James Collip – a fost cea care a purificat hormonul pentru tratamente clinice salvatoare aplicate pacienților umani. Pentru această realizare, Banting și Macleod au primit în 1923 Premiul Nobel, infirmând ulterior narativul simplist conform căruia munca lui Paulescu ar fi fost doar copiată integral de savanții canadieni.
Angajamentul politic radical și parteneriatul cu A.C. Cuza
În paralel cu autoritatea academică dobândită, Nicolae Paulescu s-a implicat activ în construirea structurilor de extremă dreaptă din perioada interbelică. Alături de A.C. Cuza, a fondat în 1922 Uniunea Națională Creștină, urmată un an mai târziu de Liga Apărării Naționale Creștine (LANC), entități care au introdus zvastica în prim-planul vieții politice românești.
„Savant bine cunoscut în țară și străinătate pentru cercetările care au dus la descoperirea insulinei, Paulescu a înființat în 1922, alături de A.C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naționale Creștine și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid”, arătau Peter Manu și Horia Bozdoghina în analiza „Nicolae Paulescu: pseudoștiință sub semnul zvasticii” , publicată în Revista 22.
Profesorul universitar a fost totodată cofondator al revistei bilunare Apărarea Națională, înființată pe 1 aprilie 1922. Publicația a devenit o sursă centrală de propagandă antisemită și suport ideologic pentru viitorii legionari, aspect subliniat de Liliana Rogozea și Peter Manu în studiul „Nicolae Paulescu despre degenerarea rasială”.
„Articolele profesorilor Cuza și Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul și aveau pretutindeni în rândurile studenților, și la București, și la Cluj, un mare răsunet. La 1 și 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevărate transporturi de muniții prin care noi învingeam argumentările presei jidănești”, nota Corneliu Zelea Codreanu, reflectând impactul acelui discurs asupra tinerilor săi adepți.
Manipularea științei în justificarea urii rasiale
Dorind să confere credibilitate academică ideilor antisemite, Paulescu a susținut că prejudecățile sale sunt rodul unor constatări medicale de necontestat, declarând în paginile revistei Apărarea Națională în 1926:
„Eu mă ocup de mult pe bază științifică de problema rasei, doar predau fiziologia la Universitate. Problema jidovească pe punctul acesta devine de nesoluționat, fiindcă în urma cercetărilor mele am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toții sunt degenerați. Degenerarea aceasta o înțeleg așa, că toți jidanii sunt nebuni fără excepție.” – Nicolae Paulescu
Punctul culminant al acestei orientări a fost broșura „Degenerarea rasei jidănești”, apărută în 1928 sub sigla zvasticii. Lucrarea, asumată public prin titulatura oficială de profesor la Facultatea de Medicină din București, cuprindea capitole dedicate pretinselor cauze, leziuni și simptome ale acestei condiții. Fără a furniza dovezi empirice de natură antropologică, Paulescu a combinat noțiunile medicului italian Cesare Lombroso privind criminalii înnăscuți cu știri preluate din ziarul de dreapta Universul, condus de Stelian Popescu.
Paulescu scria că degenerarea nu provine din factori infecțioși sau intoxicații ale părinților, ci din transmiterea ereditară a unor anomalii cerebrale, conchizând neștiințific: „Se înțelege ușor cum dintr-o pereche de Iude, formată de un hoț și de o hoață, nu pot ieși oameni cinstiți”. Mai mult, pentru a susține teza falsă a unei mase cerebrale reduse la evrei comparativ cu „arienii”, savantul le-a atribuit în mod inventat origini evreiești unor mari figuri ale Franței, printre care scriitorul Anatole France și omul politic Léon Gambetta, pe baza cântăririi creierelor acestora post-mortem.
„Antisemitismul «științific» al lui Paulescu îl singularizează printre personalitățile lumii academice care au adoptat ideologii xenofobe în perioada interbelică. În cazul unora ca Mircea Eliade, Constantin Noica și Dan Barbilian (Ion Barbu), care s-au alăturat unei mișcări antisemite și antidemocratice, nu se poate spune că opțiunea politică le-a influențat scrierile de istorie a religiilor, filosofie sau matematică. Paulescu, în schimb, și-a subordonat, într-o bună măsură, demersul științific obsesiei antisemite”, concluzionau Peter Manu și Horia Bozdoghina.
Explorează subiectele:
