Plevna: Momentul critic când Rusia a cerut disperată ajutorul armatei române

Deși inițial armata română fusese refuzată cu dispreț de către comandanții ruși, realitatea crudă a câmpului de luptă din Bulgaria a impus o schimbare radicală de strategie. Eșecurile repetate în fața rezistenței otomane au culminat cu o cerere disperată de ajutor adresată Principelui Carol I.

Într-o telegramă cifrată, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor țariste din Bulgaria și văr al țarului Alexandru al II-lea, recunoștea impasul critic:

Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. Între Jiu și Corabia, demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.

Acest apel reprezenta exact momentul așteptat de români, care își doreau să-și demonstreze valoarea pe câmpul de luptă și să obțină independența națională, mult visată.

Contextul internațional și slăbiciunea otomană

Sfârșitul secolului al XIX-lea găsea Imperiul Otoman într-o stare de decădere avansată, fiind denumit pe scena internațională "Omul bolnav al Europei". Existența sa era menținută artificial de Marile Puteri europene, care urmăreau fie interese comerciale, precum Marea Britanie, fie doreau să conserve un echilibru politic, împiedicând expansiunea Imperiului Țarist în Balcani și Orient. Războiul Crimeei din 1856 demonstrase deja această tendință, când puterile occidentale au intervenit militar pentru a salva otomanii de o înfrângere iminentă în fața Rusiei.

Însă, după 1870, Imperiul Otoman se confrunta cu o serie de crize interne și revolte violente. În 1860, au izbucnit revolte în Liban, urmate de o puternică răscoală în Creta între 1866 și 1869. O secetă severă în Anatolia, după 1873, a adus foamete și un colaps financiar, culminând cu falimentul guvernului otoman în 1875. În același an, Bosnia și Herțegovina s-au revoltat, iar în 1876, o nouă răscoală a cuprins Bulgaria.

Revolta bulgarilor din 1876, deși prost organizată, a dus la acțiuni violente împotriva populației musulmane, soldate cu masacre. Lordul Kinross consemna că rebelii „s-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze”. Istoricul Stanford Shaw adăuga că „revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere”.

Răspunsul otoman a fost de o cruzime similară. Au fost trimise trupe neregulate, cunoscute sub numele de bașibuzucii, batalioane disciplinare compuse preponderent din musulmani balcanici, cerchezi și tătari crimeeni exilați de ruși. Se estimează că peste 12.000 de bulgari, majoritatea civili, au fost uciși. Lordul Kinross descria unul dintre cele mai atroce episoade:

Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți, cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor.

Atrocitățile din Bulgaria au scandalizat Europa, determinând Marea Britanie să-și retragă sprijinul pentru otomani, pentru a nu fi asociată cu aceste orori. Oficialii britanici recunoșteau atunci că:

Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei, s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă, dar generală, că sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei. Că viciile guvernului turc sunt neeradicabile și că, oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.

Țarul Alexandru al II-lea a perceput imediat conjunctura ca fiind ideală pentru a-și extinde influența, profitând de slăbiciunea Franței după războiul cu Prusia și de reticența britanicilor. Rusia a cultivat relații cu Germania și Austro-Ungaria, ajungând la acordul de la Reichstadt, prin care Balcanii erau practic împărțiți. Rusia urma să anexeze sudul Basarabiei și portul Batumi, Austria primea Bosnia, iar Bulgaria urma să devină independentă, dar sub influență rusească. Pe 24 aprilie 1877, cu „undă verde” de la Viena și Berlin, Rusia a declarat război Imperiului Otoman.

România, de la entuziasm la refuz

Pentru a ajunge în Bulgaria, trupele rusești trebuiau să traverseze teritoriul României. Entuziasmul în Principate a fost uriaș la aflarea veștii, văzând în aceasta o șansă istorică de a obține independența. Pe 4 aprilie 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, și consulul general al Rusiei, baronul Dimitrie Stuart, au semnat o convenție ce permitea trupelor ruse să traverseze România, cu condiția ca Rusia să garanteze drepturile politice și integritatea teritorială a statului român.

În pofida vulnerabilității României, care renunța la garanția colectivă a Marilor Puteri în favoarea celei rusești, Principele Carol I a decretat mobilizarea generală pe 6 aprilie. Peste 125.000 de români, inclusiv voluntari, s-au adunat sub arme. Artileria și marina românească s-au pregătit să apere linia Dunării pe 650 de kilometri și să sprijine trecerea trupelor rusești. Pe 12 aprilie, armata țaristă a început traversarea Prutului, ceea ce a atras represalii imediate din partea otomanilor, inclusiv sechestrarea navelor comerciale și bombardarea orașelor Brăila și Reni. Ministrul de Război, Alexandru Cernat, a ordonat ripostă cu foc de artilerie.

Pe 29 aprilie 1877, Parlamentul României a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. La 9 mai, Mihail Kogălniceanu, printr-un discurs memorabil, a proclamat independența României. Cu toate acestea, elanul românilor a fost tăiat de atitudinea superioară a Rusiei. Ministrul de Externe rus, Gorceakov, îi transmitea generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Sankt Petersburg: „Majestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ține la cooperația României şi n-o îndeamnă la aceasta.”

Situația era delicată. Fără o participare activă, România risca să nu aibă pretenții la tratativele de pace ulterioare. Atitudinea Rusiei a fost considerată "lipsită de bunăvoință", așa cum sublinia istoricul Florin Constantiniu:

Colaborarea româno-rusă debuta cel puțin cu un echivoc. De fapt, de la începutul războiului, atitudinea Rusiei era lipsită de bunăvoință: la intrarea trupelor ruse în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest «locuitorilor României», ignorând, aşadar, autoritățile statului.

Chiar și în aceste condiții, românii au oferit sprijin logistic esențial, bombardând căile de comunicație otomane și protejând podurile peste Dunăre cu artileria și marina lor, facilitând considerabil trecerea celor 260.000 de soldați ruși și 800 de tunuri în Bulgaria.

Măcelul de la Plevna și intervenția vitală română

Odată ajunși în Bulgaria, rușii au subestimat grav capacitatea defensivă a Imperiului Otoman. Îi așteptau peste 186.000 de soldați otomani, echipați cu 210 tunuri, bine cantonați în redute puternice. Orașul Plevna juca un rol crucial, fiind un complex fortificat strategic ce controla nodurile de comunicații vitale și rutele de aprovizionare din nordul Bulgariei, deschizând calea spre Constantinopol.

Plevna era apărată de aproximativ 30.000 de soldați otomani și 100 de tunuri, sub comanda celebrului feldmareșal Osman Pașa. Otomanii dispuneau de armament de ultimă generație, transformând asalturile rusești într-un adevărat măcel. Armata țaristă s-a împotmolit la Plevna, retrăgându-se de fiecare dată cu pierderi uriașe, în urma a trei atacuri generale.

Disperat de pierderi, Marele Duce Nicolae a solicitat de urgență sprijinul armatei române. Pe 16 iulie 1877, primele unități românești au traversat Dunărea și au preluat controlul orașului Nicopole. A urmat acceptul Principelui Carol I de a prelua comanda supremă a trupelor aliate (rusești și românești) de la Plevna. Pe 19 iulie 1877, grosul trupelor românești a trecut fluviul, iar Carol I a preluat comanda „Armatei de Vest”, formată din contingente româno-ruse.

Participarea românilor s-a dovedit vitală pentru cucerirea Plevnei. Asalturile eroice ale infanteriei române asupra fortificațiilor, în ciuda pierderilor grele, au impresionat observatorii străini și au fost lăudate în presa internațională. După noi atacuri, reduta Plevna a cedat. Osman Pașa s-a predat colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez, după o ultimă tentativă eșuată a trupelor otomane de a sparge încercuirea.

S-a afirmat adesea că fără aportul trupelor românești, cucerirea Plevnei ar fi fost imposibilă. Istoricul rus Vinogradov nota că „Ofiţerii ruşi vorbeau cu o profundă admiraţie despre virtuţile militare ale aliaţilor lor români.” Cotidianul Daily News titra, la rândul său: „Armata română a luat dintr-un singur pas locul său între armatele europene.” Astfel, participarea la război a asigurat României un loc la masa tratativelor de pace și recunoașterea internațională a independenței de stat, un obiectiv istoric atins prin sacrificiu și curaj.

Explorează subiectele:

Războiul de Independență Plevna Imperiul Rus

Distribuie Distribuie Comentarii