România, cel mai slab punct al NATO: ce ne lipsește ca să contăm la Marea Neagră
Invitat în cadrul podcastului „Agenda Internațională”, moderat de Răzvan Munteanu, Marius Diaconescu — conferențiar universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București și membru fondator al Centrului Român de Studii Ruse — a analizat atât vulnerabilitățile interne ale României, cât și ambițiile expansioniste ale Kremlinului sau competiția geopolitică din zona Mării Negre și a regiunii arctice. Deși a subliniat importanța dezvoltării studiilor dedicate Rusiei în România, istoricul a pus accentul pe decalajul major dintre planurile strategice ale Bucureștiului și realitatea din teren.
De ce este ignorată Marea Neagră și cum a ratat România statutul de putere medie
Încă de la anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea și ulterior după izbucnirea războiului din Ucraina, atenția NATO a părut mult mai concentrată pe zona Mării Baltice — unde se află cele trei state baltice, coridorul Suwałki dintre Kaliningrad și Belarus, precum și insula Gotland, comparabilă strategic cu Crimeea — decât pe regiunea extinsă a Mării Negre, marcată de conflicte înghețate precum Transnistria, Abhazia sau Osetia. Potrivit lui Marius Diaconescu, pe lângă percepția europenilor asupra riscului major din zona baltică, o responsabilitate directă revine guvernelor de la București.
Istoricul consideră că România a ratat șansa de a deveni, proporțional cu resursele sale, o forță militară și economică de talie medie pe care aliații să se poată baza, așa cum a reușit Polonia. Din cauza corupției, a ezitărilor și a ritmului lent de acțiune, autoritățile s-au rezumat la gesturi formale. „Luăm decizii, batem din palme, tăiem panglici, dar nu facem nimic concret. Noi suntem, fără supărare, cel mai slab punct al Alianței NATO pe flancul estic”, a afirmat Diaconescu.
O altă problemă ține de lipsa de coordonare regională. Spre deosebire de Polonia și statele baltice, care au o viziune unitară, România are adesea poziții divergente față de ceilalți doi aliați NATO de la Marea Neagră, Bulgaria și Turcia. Diaconescu atrage atenția că Bucureștiul tinde să își asume un rol de lider fără a avea puterea economică și militară necesară pentru a fi „vioara întâi”. În opinia sa, visul de acum câțiva ani — apărut pe fondul unei dispute puternice între guvernele Turciei și SUA — ca România să preia rolul Ankarei în zonă a fost complet lipsit de acoperire.
Recunoscând statutul incontestabil al Turciei de putere regională medie, România ar trebui să fie mai flexibilă în dialogul cu Sofia și Ankara și să opereze schimbări profunde de strategie în Ministerul Apărării și în Ministerul de Externe, unde persistă ineficiența. Cât despre obiectivul asumat în Strategia Națională de Apărare — acela ca România să devină a doua putere europeană la est de Germania —, istoricul este sceptic: Polonia și Turcia sunt deja înainte, iar Ucraina va rămâne o mare putere militară după încheierea războiului, astfel încât țara noastră ar putea depăși cel mult Bulgaria. Totuși, România își poate construi statutul de putere regională respectată dacă va dezvolta o industrie de apărare fiabilă.
Pentru asta, explică Marius Diaconescu, este nevoie de management competent — nu de numirea unui strungar la conducerea unei fabrici de armament —, de finanțare susținută prin comerț și mecanisme de cerere și ofertă, nu prin împrumuturi externe, precum și de pătrunderea pe piața internațională a armelor. Argumentul moral că România nu fabrică arme pentru a ucide nu susține interesul național, care presupune în primul rând capacitatea de a apăra țara printr-o industrie profitabilă.
„Oligarhii politicieni” și economia cu un picior în groapă
Pornind de la conceptul de securitate multidimensională consacrat de Școala de la Copenhaga în anii '90 — care îmbină palierele cibernetic, militar, social, societal și economic —, Marius Diaconescu a descris o economie românească aflată „cu un picior în groapă”. Deși există o economie de piață funcțională, doar o parte a ei este condusă de antreprenori autentici, conectați la piețele externe și capabili să genereze plusvaloare. Restul sectoarelor, chiar și cele privatizate, depind de politicieni și ajung să falimenteze ori sunt falimentate deliberat.
Istoricul califică drept „o crimă” distrugerea industriei grele, a combinatelor metalurgice și a industriei chimice, inclusiv lipsa măcar a unui combinat de îngrășăminte sau a unei fabrici de praf de pușcă. Responsabilitatea aparține tuturor celor care au condus țara în ultimii 30 de ani. În viziunea sa, economia nu se va însănătoși până când nu vor fi identificați și înlăturați „oligarhii politicieni” — persoane care, dincolo de averile afișate la baluri sau botezuri, ascund milioane sau chiar miliarde de euro în conturi offshore și controlează din umbră numeroase fabrici și uzine.
Modelul norvegian ignorat de București și mizele din Arctica
În plan extern, Marius Diaconescu nu anticipează transformarea zonei arctice într-un focar militar asemănător Mării Negre, întrucât Norvegia și Rusia au reușit mereu să negocieze și să găsească un limbaj comun pe fondul intereselor economice din pescuit, petrol și gaze, chiar dacă Moscova a organizat frecvent teste cu rachete în Marea Barents. Adevăratul risc în Arctica îl reprezintă presiunile americane privind Groenlanda și eventualele pretenții ale lui Donald Trump sau ale unui succesor de a extinde dominația SUA asupra resurselor arctice, unde Norvegia extrage deja minereuri rare din subsolul marin.
Comparând relația Moscovei cu Kievul și cea cu Oslo, istoricul subliniază diferențe istorice fundamentale: Rusia vede Ucraina ca pe o fostă provincie a Imperiului Țarist, iar cu Finlanda dialogul este dificil deoarece această țară intră parțial în conceptul rusesc de „Russkiy Mir”, în timp ce Norvegia a fost un partener strict economic. În plus, încă din anii '80, pe fondul tensiunilor dintre Pactul de la Varșovia și NATO, norvegienii au acceptat ca SUA să depoziteze pe banii americani armament greu — tancuri și tunuri — pe teritoriul lor, astfel încât, în caz de război, militarii să poată fi aduși rapid pe calea aerului. După destrămarea URSS în 1991, Oslo a insistat să păstreze acele depozite, preluând parțial costurile.
Diaconescu consideră că un astfel de mecanism confidențial de prepoziționare a armamentului greu — fie american, francez, german sau de altă proveniență — ar fi mult mai eficient pentru România decât găzduirea contra cost a 1.000, 2.000 sau 15.000 de soldați străini fără tehnică grea, care se pot retrage rapid la un ordin venit de la Washington sau din altă capitală. La București însă, dezbaterea publică rămâne blocată doar la lipsa șoselelor, autostrăzilor și căilor ferate.
Europa în fața politicii lui Donald Trump și a paralelismului Putin–Hitler
Referitor la schimbarea de ton de la Casa Albă, istoricul amintește că Donald Trump provine din mediul de afaceri și privește politica internațională exclusiv prin prisma tranzacțiilor și a profitului. Deși nu îl consideră lipsit de inteligență, Diaconescu afirmă că președintele american nu deține cunoștințe minime de relații internaționale sau științe politice și folosește în declarațiile de presă un vocabular simplu, comparabil cu cel al unui elev de clasa a IV-a, ceea ce duce la numeroase decizii eronate cu impact global.
Deoarece Vladimir Putin îi poate prezenta lui Trump o ofertă financiară generoasă pe care Europa nu o poate și nici nu trebuie să o egaleze, statele europene nu își permit să aștepte doi ani până la finalul mandatului liderului de la Casa Albă și nici să rămână dependente de o politică americană ce se poate schimba la fiecare 24 de ore. Dacă după al Doilea Război Mondial, prin Planul Marshall și alte programe, europenii s-au obișnuit cu tutela SUA — care le-a adus americanilor beneficii financiare și proiecție de putere globală —, astăzi singura cale a Europei este să stea pe propriile picioare. O politică militară fermă, aplicată imediat și nu peste 10 sau 20 de ani, alături de o armată capabilă să impună respect, va obliga și Washingtonul să caute o nouă formulă de cooperare.
În privința ideologiei Kremlinului, Marius Diaconescu compară conceptul de „Russkiy Mir” (lumea rusă) cu „Lebensraum”-ul lui Adolf Hitler — extinderea teritorială în centrul și estul Europei sub pretextul protejării propriului popor —, punând semnul egal între Hitler și Putin, pe care și fostul președinte american Joe Biden l-a numit direct criminal. Prezența etnicilor ruși în Siberia, Caucaz, Republica Moldova, Ucraina sau Belarus nu justifică această doctrină, fiind doar rezultatul cuceririlor imperiale din trecut; la fel de bine s-ar putea invoca stăpânirea de sute de ani a mongolilor asupra statelor rusești, respingând astfel teoria că soldatul rus nu mai pleacă de unde a pus cizma.
Chiar dacă oboseala față de război se resimte mai ales în rândul publicului larg — frustrat de cheltuielile de apărare pe fondul unei informări deficitare —, hărțile care circulă recent și care vizează întreaga Moldovă până la Carpați și jumătate din Polonia depășesc chiar și teritoriile stăpânite istoric de Rusia. Lecțiile secolului XX arată că orice cedare în fața Moscovei nu face decât să invite la agresiuni și mai mari. Fără a dori să atace Moscova, cetățenii obișnuiți și liderii politici trebuie să fie pregătiți să își apere țara, urmând modelul de reziliență și curaj al poporului ucrainean.
Explorează subiectele:


