Secretele din arhivele CIA despre exodul sașilor și șvabilor din România
După mai bine de opt decenii marcate de strămutări forțate, deportări în minele sovietice și emigrări masive, comunitatea germană din România dă primele semne timide de stabilizare. În timp ce unii sași și șvabi aleg astăzi să se întoarcă în satele natale din Transilvania și Banat, documentele desecretizate ale CIA scot la lumină modul dramatic în care o populație de aproape 800.000 de oameni a fost prinsă la mijloc între două lumi.
Sighișoara, unul dintre orașele reprezentative ale Transilvaniei, fondat de sași. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Declinul demografic al etnicilor germani din România a urmat o traiectorie abruptă în ultima jumătate de secol. Dacă înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial comunitatea număra aproape 800.000 de membri, recensământul din 1956 mai consemna 384.708 persoane, iar cel din 1977 înregistra aproximativ 359.000. După căderea regimului comunist, plecările spre Republica Federală Germania s-au accelerat masiv: în 1992 mai erau înregistrați circa 119.000 de germani, pentru ca la recensământul din 2021 cifra să scadă la doar 22.907 persoane (estimările actuale indicând în jur de 25.000).
Cum a început destrămarea: rapoartele declasificate ale CIA
Arhivele desecretizate ale Agenției Centrale de Informații (CIA) a Statelor Unite oferă o perspectivă detaliată asupra modului în care sute de mii de sași și șvabi au ajuns să fie împărțiți între România și Germania, după ce au contribuit secole la rând la dezvoltarea orașelor din regiunile istorice românești.
Un document CIA din noiembrie 1954, intitulat „The Rumanian-German Landsmannschaft Organisations” (Organizațiile germanilor originari din România), punctează că primele dislocări de populație au debutat în 1940, pe fondul cedării Basarabiei și nordului Bucovinei către URSS, în urma ultimatumului sovietic din luna iunie a acelui an. Tot în 1940, un acord între guvernele de la București și Berlin a dus la mutarea germanilor dobrogeni în teritoriile controlate de naziști.
„Germanii din Bucovina și Basarabia au fost strămutați din aceste provincii în Germania în 1940. Strămutarea a fost realizată în baza unui tratat încheiat între Al Treilea Reich și Uniunea Sovietică”, se menționează în raportul CIA.
Situația s-a repetat în Ardeal, după ultimatumul germano-italian de la finalul lunii august 1940.
„O parte dintre sașii transilvăneni, respectiv cei care locuiau în nordul Transilvaniei, au fost strămutați în Germania în anii 1940–1941, după ce România a fost obligată, la sfârșitul lunii august 1940, printr-un ultimatum germano-italian, să cedeze nordul Transilvaniei Ungariei. Această strămutare a avut loc în baza unui tratat între Germania și Ungaria” - raportul păstrat în arhiva CIA.
serviciul secret american nota o distincție importantă: spre deosebire de etnicii germani din alte state est-europene, cei din România nu au fost expulzați direct. În timp ce populațiile din Basarabia, Bucovina și Dobrogea au făcut obiectul unor strămutări organizate, sașii și șvabii au ajuns în Occident prin refugiere și emigrare. O parte dintre aceștia fuseseră înrolați în Waffen-SS și nu au mai revenit în țară după război, alții s-au retras odată cu armata germană în 1944 către Germania sau Austria, iar unii au fugit în primii ani postbelici.
„Caracteristica specială a germanilor originari din România care trăiesc în prezent în Germania este faptul că, în realitate, aceștia nu au fost expulzați din România”, sublinia documentul din 1954.
Ianuarie 1945: vagoanele sigilate și deportările în minele sovietice
Pentru cei rămași acasă, finalul conflagrației mondiale a adus represalii dure, confiscări și muncă forțată. O notă diplomatică din 13 ianuarie 1945, expediată de reprezentantul SUA la București, Burton Y. Berry, descrie drama deportărilor în Uniunea Sovietică. Operațiunea a fost declanșată la ordinul generalului sovietic Vinogradov, care a impus guvernului condus de Nicolae Rădescu mobilizarea etnicilor germani apți de muncă, în ciuda protestelor oficialilor români care invocau încălcarea armistițiului, prejudiciile economice și motivele umanitare.
„În conformitate cu termenele prevăzute în notă, autoritățile sovietice, prin intermediul poliției române, au început la 10 ianuarie ridicarea în masă a românilor de origine germană. Criteriile exacte pe baza cărora erau selectate persoanele pentru deportare nu sunt clare”, transmitea diplomatul american.
Selecția era adesea arbitrară: simplul fapt de a purta un nume cu rezonanță germană sau un denunț era suficient pentru a fi ridicat. Au fost vizați tehnicieni, funcționari, profesori universitari și chiar militari aflați în permisie. Dacă o persoană căutată se ascundea, familia îi era amenințată sau reținută în locul său. Sub o cenzură sovietică strictă care a blocat relatările din presă, acțiunea a generat panică în Capitală, unde, pe 11 ianuarie 1945, circa 2.000 de oameni au fost îmbarcați în vagoane de marfă neîncălzite.
„Fiecare persoană avea asupra sa alimentele pe care reușise să le ia, iar vagoanele au fost încuiate și sigilate. Această reprezentanță diplomatică are cunoștință de un caz în care o femeie a fost urcată într-un vagon împreună cu 45 de bărbați. Scenele de despărțire din gara feroviară, unde deportații erau aduși cu camioanele, sub pază armată, au fost tragice, atât între părinți și copiii mici, cât și între soți și soții” - Burton Y. Berry, reprezentantul SUA la București.
Deși estimările inițiale ale americanilor arătau că 140.000 de persoane puteau fi vizate, o telegramă diplomatică din 16 ianuarie 1945 indica un număr de aproximativ 80.000 de deportați. Generalul Vinogradov le-a confirmat oficialilor SUA că majoritatea acestora aveau să fie trimiși în minele de cărbune din URSS.
Deportările în Bărăgan și încercările comuniștilor de a-i aduce înapoi
Chiar și după aceste valuri de represiune, raportul CIA din noiembrie 1954 estima – ușor exagerat față de datele recensământului ce avea să urmeze în 1956 – că în România mai locuiau volume însemnate de etnici germani: „Peste 200.000 de sași, inclusiv șvabii sătmăreni, trăiesc încă în Transilvania, iar peste 300.000 de șvabi trăiesc în Banat”.
Documentul analiza impactul regimului comunist asupra acestei populații istorice: „După Al Doilea Război Mondial, întreaga Transilvanie a devenit teritoriu românesc, iar sașii au suferit pierderi grele. Exproprierile totale, realizate potrivit principiilor comuniste, și deportările în Uniunea Sovietică au slăbit profund această comunitate etnică și i-au redus considerabil populația”.
O altă lovitură a venit în 1951, când peste 40.000 de locuitori de la granița cu Iugoslavia – dintre care aproape un sfert erau șvabi bănățeni – au fost deportați în câmpia Bărăganului, pierzându-și gospodăriile și fiind forțați să supraviețuiască ani la rând în așezări improvizate. În acest context, asociațiile sașilor și șvabilor din Germania Occidentală încercau să păstreze legătura cu cei de acasă, dar evitau să se alăture mișcărilor anticomuniste ale exilului românesc. „Un alt motiv era teama că acțiunile anticomuniste desfășurate împreună cu organizațiile românilor din exil ar fi putut pune în pericol compatrioții rămași în România”, explica raportul CIA.
Ulterior, la mijlocul anilor ’50, regimul de la București și-a schimbat strategia. Un alt raport CIA, datat 28 iunie 1957 (care analiza perioada 1955-1956), dezvăluia că autoritățile comuniste au anulat un decret de confiscare a bunurilor germanilor și au trimis emisari în orașe vest-germane precum München sau Freiburg pentru a-i convinge pe emigranți să se întoarcă. Deși CIA nota că România își tratase minoritatea germană mai puțin dur decât alte state din blocul estic (prin prisma lipsei expulzărilor în masă), eforturile de repatriere au avut un ecou redus.
„Aproximativ 300 de etnici germani s-au numărat printre cele 1.000 de persoane care s-au întors în România în cele șase luni care au urmat amnistiei din iunie 1955”, consemna documentul din 1957.
Revenirea la rădăcini: o ușoară creștere a comunității în 2026
Peste decenii, legătura cu locurile natale nu s-a rupt definitiv. În martie 2026, Reinhart Guib, episcopul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, a anunțat că numărul enoriașilor a înregistrat o creștere de circa un procent, pentru al doilea an consecutiv, ajungând la 10.883 de persoane. Fenomenul este alimentat de întoarcerea unor pensionari sași din Germania, dar și de familii tinere și antreprenori care aleg să se stabilească în Transilvania.
„Este o cifră mică, în comparație cu o jumătate de milion, câți erau în 1939, înainte de război. Dar ne bucurăm că începe să se vadă o stabilitate”, a explicat episcopul Reinhart Guib.
Moștenirea arhitecturală a acestor comunități rămâne însă vulnerabilă. Vechile școli, casele parohiale și bisericile evanghelice domină încă satele transilvănene, dar multe necesită intervenții urgente. „În prezent sunt 164 de biserici fortificate, dintre care aproximativ 25% au diverse probleme, inclusiv structurale, sau se află în stare de precolaps, iar unele chiar în colaps”, a declarat Cristian Cismaru, directorul Fundației Biserici Fortificate.
Există însă și exemple de succes, precum biserica din Agnita (județul Sibiu), restaurată cu ajutorul comunităților germane din țară și din străinătate. În Agnita, numărul etnicilor germani a scăzut de la aproape 4.000 la mijlocul anilor ’70, la puțin peste 100 astăzi, după plecările masive din anii ’80 și de după 1990. Printre cei care au ales să revină se numără Ernst Markel, care s-a întors după 36 de ani de muncă în Germania și este acum paracliser la Biserica Evanghelică.
„Când am plecat aveam alte idealuri, alte ambiții. Să ne construim un viitor pentru copii. Gândeam noi că este mai bine acolo. Și acum, la vârsta asta, stai și te gândești ce este mai important. Bine, în Germania am avut noi lupta noastră, cum se zice. Acum am venit să mă regăsesc. Acum nu mai sunt atât de importante lucrurile materiale, partea financiară. Acum ne bucurăm că suntem sănătoși. Sufletește, cred că este mai important” - Ernst Markel.
Între naveta sezonieră și liniștea vieții la țară
Cu toate acestea, relocarea definitivă în România rămâne o excepție. La Mediaș, unde mai trăiesc circa 500 de germani, mulți dintre cei plecați preferă o viață împărțită între cele două țări, după cum explică Christa Moldovan, reprezentantă a Bisericii Evanghelice Sfânta Margareta.
„Multora le-a părut rău că au plecat. Unii s-au mai întors, dar puțini. Cei care revin definitiv sunt foarte puțini. Cei mai mulți sunt însă oamenii care, după 1990, nu au mai fost obligați să predea casele statului. Și-au păstrat locuințele și vin aici mai ales după pensionare: ajung primăvara și pleacă toamna” - Christa Moldovan.
O situație similară se întâlnește și în satul sibian Hosman, unde foștii localnici revin pe timpul verii în casele părintești. Thomas Krauss, stabilit în Germania, își amintește de exodul de după căderea comunismului.
„Am emigrat din Hosman în urmă cu 35 de ani, prin 1990. Atunci erau 400–500 de sași în sat. Unii au reușit să plece mai devreme, să fugă chiar. De întors, s-au întors puțini, unii bătrâni, de 80–90 de ani acum. Alții, care și-au vândut casele și au părăsit România, au revenit în sat după ce au cumpărat alte case” - Thomas Krauss.
În schimb, în județul Hunedoara, la Romos – o localitate care încă își păstrează biserica evanghelică și clădirile comunitare, dar unde mai trăiesc sub 20 de sași –, Johann Henning a decis să se întoarcă pentru totdeauna după peste 30 de ani petrecuți în Germania, atras de traiul pe cont propriu.
„Aici trăim într-o casă de aproape 300 de metri pătrați, plus o grădină. Mâncăm bio din grădina noastră, cartofi, roșii, ceapă, ardei și tot ce ne punem. Avem cămările pline, pivnița plină, așa că nu avea rost să stăm în Germania să cumpărăm tot”, a povestit acesta.
În alte așezări, însă, depopularea a fost aproape totală. În satul Gherdeal din județul Sibiu, puținii sași rămași privesc cu resemnare spre trecut. „După Revoluție, în 1990, aproape toți au plecat. Atunci s-a golit satul foarte repede. Cei care plecau și-au luat, treptat, și părinții bătrâni. Așa au dispărut familii întregi din sat. Copiii și nepoții celor plecați mai vin uneori, dar sunt și foarte mulți care nu se mai întorc deloc”, rememorează localnicul Johann Onghert.
Deși în ultimii ani mai multe gospodării din Gherdeal au fost cumpărate și restaurate de români sau de cetățeni străini, atmosfera de altădată este imposibil de recreat. Karoline, o tânără care s-a mutat în sat din Germania alături de familia ei, rezumă realist transformarea locului: „Cred că asemănarea cu vechile sate germane se mai păstrează în special prin case și prin arhitectură, însă comunitățile nu mai pot fi aceleași. Sunt alte vremuri”.
Explorează subiectele:
