Istoria este o Matrioșka și o Enigma la un loc: când crezi că ai terminat de descifrat și ai ajuns la ultima păpușă, ai parte de o surpriză. Un astfel de capitol, ascuns de unii, ignorat de alții, este Masacrul de la Fântâna Albă, din 1 aprilie 1941, când peste 3.000 de români, rămași în umbra sovietică după cedarea teritoriilor româneşti din 1940, au fost împușcați fără remușcare de trupele Uniunii Sovietice. Au fost aruncați într-o groapă comună și, deasupra lor, rușii au plantat o pădure de molizi.

După zece ani de căutat surse și oameni, Tudor Giurgiu a comprimat Istoria mare și a adus-o în cinematografe privită prin filtrul intim al poveștii unui cuplu martor și victimă al evenimentului sângeros (interpretat sensibil, sfâșietor de Mircea Andreescu și Coca Bloos). Dincolo de istorie, „Pădurea de molizi“ ne învață că doar empatia mai poate salva omenirea și educația, societatea noastră. Tudor Giurgiu spune pentru „Weekend Adevărul“ că trecutul, chiar și cel îndepărtat, are impact atât la nivel mare, de țară, cât și la nivel de individ, și că pentru a putea să judecăm drept, trebuie să știm ce a fost în urma noastră.

„Weekend Adevărul“: Când și cum ați ajuns la acest eveniment istoric, Masacrul de la Fântâna Albă?

Tudor Giurgiu: Cumva, din întâmplare. Eu n-aveam în plan să fac un film despre asta, dar țin minte că acum vreo zece ani am citit, cred că în presă, despre ce s-a întâmplat acolo. Văzusem și o serie de reportaje făcute de Cosmin Savu și mărturiile unor supraviețuitori. Au fost foarte puternice și m-am întrebat cum de n-am învățat la școală despre asta? Deci nu știam absolut nimic, dar aceste vizionări m-au făcut curios și am început să caut, să văd mai mult, și mi s-a părut că e o poveste care trebuie spusă tocmai prin dramatismul ei. Dar la vremea respectivă aveam, cred, doar dorința mea de a înțelege ce s-a întâmplat. Aveam o viziune așa, foarte simfonică, foarte mare asupra evenimentului și mă gândeam că o să facem o reconstituire, dar cumva am avut noroc că la vremea respectivă încă mai trăiau ultimii doi supraviețuitori ai masacrului, pe care i-a intervievat colegul meu Gabriel Gheorghe, care și joacă în film și este co-scenarist. Poveștile lor au fost atât de emoționante, atât de puternice, încât am spus da, aici e o istorie și hai să facem film. Doar că, într-adevăr, a durat foarte mult și, în orice caz, filmul pe care voiam noi să-l facem la vremea aceea este foarte diferit de ce a ieșit acum.

În ce a constat documentarea în afară de aceste interviuri?

Am început să citim foarte mult. Din păcate, sunt foarte puține cărți despre subiect. Am găsit, culmea, în Cernăuți și la Chișinău, și câteva publicate într-un tiraj mic, la o editură din Oradea, datorită unui om inimos, Vasile Ilica. Este un bucovinean stabilit la Oradea, care efectiv și-a dedicat ani din viață acestui proiect de a colinda satele și de a găsi fie pe cei care au supraviețuit, fie familiile lor deportate în Siberia. Munca lui e similară cumva cu proiectul Luciei Hossu, „Memorialul Durerii“ – cam la același nivel de pasiune și de dorință de a lăsa lucrurile astea scrise undeva. Și uite că, după mulți ani, cineva a venit și s-a folosit de ele.

Am citit cât am putut. Există o publicație anumită „Țara fagilor“, un almanah care vorbește despre suferințele basarabenilor, ale bucovinenilor, și deci, evident, mi-am dat seama de la un anume punct că filmul acesta n-ar trebui să fie doar despre incidentul în sine, cât despre consecințele lui asupra vieților unor oameni simpli, a unor oameni aparent cu destine neînsemnate, despre tot ce a urmat după Fântâna Albă – deportările, dramele, familiile destrămate, copiii morți, o suferință incredibilă. Trecând anii și având o altă perspectivă, mi-am dat seama că filmul e despre cum istoria mare modifică viețile acestor oameni și, de fapt, cum destinul nostru este total amprentat și schimbat câteodată, brusc și tragic, de marea istorie pe care noi nu o pricepem câteodată, nu o știm, nu o înțelegem, dar vedem doar consecințele, orice s-a întâmplat cu acești oameni. Dacă citești de la Anița Nandriș și până la... multă altă literatură și memorialistică despre deportări, găsești povești absolut cutremurătoare. Într-un anume moment din toată perioada asta lungă, mi-am zis că filmul este şi despre cei rămași și cei care au suferit, aruncați fiind de soartă la zeci de mii de kilometri.

În arhive ați fost?

Am căutat în special documente video, foto. N-am găsit foarte mult. Am găsit la Muzeul de Istorie din Cernăuți. Am mai avut colegi care au scris la Chișinău. A fost foarte greu să ajungem la documentele oficiale ale NKVD-ului. Am găsit totuși niște informații. Mi-am dat seama că e o poveste insuficient documentată și au fost destul de puțini istorici, oameni politici care să se lupte cumva ca noi, românii, să știm, să înțelegem foarte bine ce au însemnat efectele pactului Ribbentrop-Molotov, ce a însemnat când, deodată, o regiune importantă pentru România a fost anexată Uniunii Sovietice. Oameni care aveau cu totul altă ordine, altă viață, deodată au fost puși sub o altă putere, sub o altă ordine. Era o regiune bogată, agricultură se făcea foarte serios acolo și de asta mulți au zis nu vor să rămână în Uniunea Sovietică, că vor să se întoarcă înapoi în România. Deci știam – și știm în continuare – prea puțin despre ce s-a întâmplat cu oamenii aceștia.

Mulțumirea de a nu fi uitat

Nu este o scuză, dar poate că este un argument pentru lipsa informațiilor despre ce s-a întâmplat cu românii din teritoriile cedate în 1940 faptul că noi nu avem acest filon revizionist, așa cum îl au, de exemplu, maghiarii, care au vorbit și scris mult, încă din anii ’20, ce efecte a avut unirea Transilvaniei cu România asupra minorității din zonă...

Da, așa este. Am și ținut ca în scenariu să existe o replică a personajului interpretat de Coca Bloos, actriță care încearcă să-și găsească vocea, de fapt, să-și găsească tonul potrivit pentru a povesti grozăviile deportării. Și ea spune acolo că și azi, în școli, învățăm enorm – învățăm istoria veche, învățăm de toate, știm ani de domnie, dar parcă se trece cu vedere istoria recentă. Nu vorbești de comunism; dacă îi iei la bani mărunți, câți știu ce a însemnat Securitatea, ce au făcut consecințele nefaste ale poliției politice?

Care era atitudinea celor de la Cernăuți când căutați despre acest subiect?

Pentru mine, foarte relevantă a fost călătoria pe care am făcut-o în Ucraina acum doi ani, când am și filmat comemorarea evenimentelor de pe 1 aprilie. Nu mai fusesem deloc în zonă, nu știam câți români mai sunt acolo, în satele respective din jurul pădurii Varnița, unde s-a și construit în memoria celor decedați. Trecând de tot festivismul – tipul de comemorare în care de fapt e prea puțină esență, în care vorbesc multe oficialități, dar prea puțini din rudele celor care au pierit acolo –, am mers prin sate și a fost foarte, foarte emoționant să mai găsim oameni, să vorbim în limba română acolo. Oameni care ne-au mulțumit că nu îi uităm și că vrem să facem un film despre povestea asta. Dar, în egală măsură, au fost și oameni care spuneau cât de greu le este, ca oricărei minorități care trăiește și care se luptă pentru drepturile ei, pentru școală, pentru limba română, pentru multe, multe altele. Mi-am dat seama că acelor oameni nu le e deloc ușor – și, câteodată, uităm din cauza ritmului zilnic al vieții nebune pe care îl avem. Uităm că există. Istoria, cumva, i-a aruncat dincolo de granițe și le este infinit mai greu să-și păstreze tradiții, identitatea. Nu m-am confruntat niciodată cu tipul acesta de experiență și am plecat de acolo foarte, foarte îngândurat. Nu știu cât de mult ajută sau nu filmul acesta, dar cred că e important la nivel de Stat, de Guvern, de politică culturală să facem mai mult pentru acești oameni care așteaptă, cred, mai mult de la România.

Așadar, în 1941, oamenii împușcați – fie morți, fie doar răniți grav – au fost îngropați și sovieticii au plantat peste groapă o pădure de molizi, care mai există și astăzi. S-a încercat vreodată o campanie de deshumare?

Totul e neschimbat acolo. Au existat la un moment dat niște planuri de a face niște săpături, de a căuta rămășițe. Dar e un proiect complicat, pe care statul român nu îl poate face singur, este pe teritoriul altei țări. Deci nu îl văd întâmplându-se foarte repede.

De la frescă epică la poveste personală

Ați fost în arhive, ați avut și interviuri, ați fost și pe teren. De ce ați ales varianta aceasta, a împletirii cu ficțiunea?

Mi-am dat seama că povestea asta merită să fie spusă prin mijloacele ficțiunii, nu ale filmului documentar. Din toate lecturile și din toată documentarea am întâlnit această poveste a lui Gheorghe Crăsnean și a Minodorei Grijincu, povestea unui cuplu pe care istoria mare i-a separat: el a supraviețuit masacrului și a ajuns în România, ea a rămas cu cele două fete și a fost deportată în Siberia, iar fetele au murit de frig în niște condiții infernale. Ei nu s-au mai văzut timp de 50 de ani și el s-a întors în fosta URSS și și-a regăsit casa unde a avut surpriza să-și revadă soția. Tipul acesta de poveste, de revedere a unor oameni care nu s-a mai văzut timp de jumătate de secol, care au avut la un moment dat un prezent împreună, m-a emoționat. La început, mă gândeam la o amplă reconstituire epică, dar mi-am dat seama, acum vreo șapte ani, că nu vom aduna banii pentru un astfel de film în România. Realizarea filmului „Libertate“ mi-a dovedit că este o aventură total nebună să faci un astfel de film – nu sunt bani pentru așa ceva. A trebuit cumva să regândesc formula, să păstrez povestea acestor oameni, dar să încerc s-o spun altfel. Și într-un fel mi s-a părut mai provocator, mai original. Și cumva am lucrat infinit mai mult, dar mai cu efect.

A existat cumva teama de a nu reprezenta veridic faptele istorice, inclusiv atmosfera vremurilor?

Mi-am dat seama că una dintre temele filmului, inclusiv felul în care reprezentăm istoria, felul în care ne uităm la ea și că ne dorim să facem o frescă mare, poate avea riscul unei reprezentări deformate. Eu nu știu cum vorbeau sau cum se îmbrăcau oamenii aceia. Sigur, cu bani poți să faci orice, dar, în egală măsură, îmi era teamă de a nu cădea în păcatul multor filme istorice de pe vremuri, care astăzi par vizibile cumva și la nivelul dialectului. Ne aducem aminte filmele cu daci, nu și cu felul în care, copii fiind în anii ’80, am copilărit cu acest sentiment indus de regimul comunist – că dacii sunt cei mai drepți, buni, frumoși. Anii au trecut și vine filmul „Aferim!“, care ne prezintă, poate ca un pumn în față, cum arăta Muntenia pe vremuri. Mi-a fost frică de tipul acesta de reprezentare a istoriei și atunci am regândit filmul și am ajuns la formula asta foarte intimă cumva, în care personajele interpretate de actori se confesează către cameră.

Se vede foarte clar în film că rolul domnului Andreescu este reinterpretarea interviului lui Gheorghe Crăsnean. Dar monologul doamnei Bloos pe ce se bazează?

Se bazează pe ideea unei piese de teatru fictiv, de fapt povestea construcției unui spectacol de teatru în care ea joacă rolul principal – o monodramă inventată despre această femeie care a existat, Minodora Grijincu, și despre temerile actriței de cum „intri în pielea personajului“, cum te raportezi la niște momente de o duritate extremă, momente de durere, de cum le joci, cum le spui, cu ce voce, cu ce gând, ca să nu cazi în patetism – acestea sunt și temerile adevărate ale doamnei Bloos. Și a fost de mare impact asupra mea vizionarea unui spectacol la Teatrul „Bulandra“, „Băieții de zinc“, făcut de Yuri Kordonsky, un spectacol foarte simplu, dar atât de puternic ca un pumn în plex, în care vedeai șase-șapte mari actrițe care se confesează publicului. Preiau textele Svetlanei Alexievich (n.r. – jurnalistă și scriitoare, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015) despre război, despre suferința mamelor, războiul din Afganistan și formula făcută acolo de Kordonsky m-a făcut să mă gândesc că, de fapt, Coca ar putea să fie, la rândul ei, o actriță care își caută personajul într-un spectacol cumva inventat.

„Maturizarea înseamnă să accepți faptul că nu poți să judeci oamenii la nesfârșit“

Combinația între ficțiune și realitate – de fapt, redarea foarte, foarte puțină a documentelor și a datelor istorice… nu v-a fost teamă că o să servească negaționiștilor, spre exemplu?

Trăim într-o lume în care orice e pus la îndoială. Mi se pare de-a dreptul periculos că din cauza manipulărilor extreme, boți, AI, canale false de informare, ajungi la un moment dat să nu mai știi. Sunt informații care se bat cap în cap, nu mai ai repere. Dar toate acestea nu sunt motive pentru a nu mai face film. Cred că filmele în general sunt menite să stârnească dezbateri, polemici.

Filmul și superputerea de a crea dezbatere

Care este publicul la care v-ați gândit, publicul-țintă?

Cumva mi-am dat seama că filmul, orice aș face, se adresează unui public matur, oameni care au curiozitatea de a se apropia de istorie, de a înțelege. Dar am avut bucurie și surprize la fiecare proiecție. Am avut oameni tineri, inclusiv elevi de liceu, care au ezitat dacă să vină sau nu, dar la final erau emoționați, cu ochii în lacrimi, și mi-au spus ce important a fost faptul că au văzut filmul. Am sentimentul că primești mult mai multe informații și lecții de viață decât dacă ai sta la o lecție de la școală. Deci mi-aș dori să vină cât mai mulți oameni tineri și m-aș bucura cumva să găsim și sprijin, și parteneri, să facem o caravană mare prin țară, să mergem în licee. Cred că acesta e, finalmente, punctul terminus al proiectului nostru.

Într-adevăr, putem constata încă de la început că filmul se adresează unui public deja interesat de istorie, căci are doar câteva informații de context istoric la început și la final. Însă avem acest dat al societății actuale, în care, pe de o parte, istoria este prea puțin cunoscută, și pe de altă parte, lipsa gândirii critice. Ce facem cu acest segment, deja majoritar?

Dacă îi lăsăm să stea doar pe social media, oamenii ăștia sunt pierduți. Trebuie să îi educăm, dar fără să fie o educație forțată. Din păcate, asta nu poți s-o faci decât atunci când ei sunt tineri. De asta mi se pare important să existe o investiție și bani mai mulți care să se ducă înspre cultură și înspre educație la nivel guvernamental. Sigur că vedem în ce lume trăim, Apărarea e importantă, dar dacă ignorăm Cultura și Educația, nu putem avea efecte pe termen scurt. Riscul de a avea încă o generație la fel de dezinformată ca multe altele e același. Chiar și cu introducerea studiilor despre comunism și Holocaust, oamenii aceștia au nevoie să li se predea altfel, să dobândească competențe media, audiovizuale, competență de înțelegere a AI, gândire critică – și asta nu doar în orașele mari.

Eu vreau să ajung cu filmul în urbanul mic și asta am făcut cu aproape fiecare film. Una dintre cele mai bune proiecții cu „Libertate“ am avut-o la Lupeni, în Valea Jiului, unde e un cinema bine dotat și era un alt tip de public. Dar discuțiile au fost atât de intense, de bune... Dacă noi nu mergem cu subiecte care să fie problematice, să ridice semne de întrebare, să discutăm cu oamenii, să acceptăm și puncte de vedere diferite, lucrurile nu se vor schimba.

Credeți că cinematografia are o responsabilitate în formarea noilor generații?

Nu cred în ideea asta că trebuie să existe o misiune. Dar forța imaginilor și forța cinemaului sunt incredibile – dacă ne uităm doar la Hollywood sau ne întoarcem în urmă la filmele de propagandă ale regimului nazist, făcute cu mult meșteșug de Leni Riefenstahl. Forța cinemaului este evidentă, nu trebuie să o postulez eu. Mi se pare câteodată incredibil cum politicienii nu înțeleg că un popor poate fi educat și poate fi ajutat să înțeleagă niște zeci de ani bizari şi ciudați din istoria noastră și prin intermediul imaginilor. Asta nu înseamnă să faci filme de propagadă, ci pur și simplu să aloci mai mulți bani, pentru că suntem o industrie de film săracă. Cred că pot fi investite niște milioane de euro într-o direcție mai bună, făcând niște filme cu bun-simț, despre povești reale sau din ultimii 50-70 de ani, cel puțin.

Credeți că filmele de ficțiune completează documentarele?

Sunt alte mijloace de expresie, cu totul alt demers. Dar sunt două coridoare, două drumuri paralele care te pot ajuta să ai o reprezentare asupra unui eveniment istoric din perspective diferite. De exemplu, sunt câteva documentare extraordinare despre revoluția din 1989 sau despre fenomenul din Piața Universității din 1990. Eu continui să cred că puterea filmului documentar e incredibilă, mai ales în felul în care poți să te joci cu materialul brut, cu arhive. Ficțiunea greu ajunge la o astfel de performanță, dar, în general, eu cred că pot să-ți explici mai ușor fie o anume perioadă istorică, fie un eveniment prin ambele oglinzi.

„Doar timpul ne dă o perspectivă justă asupra istoriei“

Mi se pare că acest film vorbește și despre faptul că atât în trecut, dar și în prezent, judecăm oamenii ca atare, fără să le punem faptele într-un context. Cum vedeți situația asta acum, având în vedere și războiul din Ucraina, că este foarte ușor să acuzi oamenii de niște decizii pe care le iau fără să cunoști contextul larg, dar și cel personal?

Cred că maturitatea înseamnă să ai o perspectivă mult mai echilibrată asupra realității, asupra deciziilor unor personaje. Câteodată îi acuzăm pe cei dragi, pe părinți de decizii greșite – în cazul acesta vorbim de familii destrămate, de gesturi poate neînțelese la vremea respectivă. Doar timpul ne dă o perspectivă justă asupra istoriei, dar și asupra unor decizii mici, dar ale căror efecte sunt pe scară foarte largă și pot influența generații ale aceleiași familii. Și eu, când eram mai tânăr, judecam mult mai dur, inclusiv judecam părinții, nu pricepeam de ce mai multă lume nu a protestat, nu s-a ridicat împotriva regimului. La un moment dat, însă, ajungi să-i înțelegi – poate să nu accepți în totalitate, dar cred că vârsta îți aduce echilibru, o înțelegere și o altă revoltă. Revolta rămâne, dar accepți faptul că nu poți să judeci oamenii la nesfârșit pentru probabil decizii luate sub imperiul unor momente, al unor instincte.

Un alt lucru de care mi-a adus aminte filmul a fost expresia lui Platon, homo homini lupus – omul este lup pentru oameni. Pare că suntem la fel, într-o societate plină de cozi de topor – așa cum amintea filmul – și de idioți utili. Ce facem ca să nu mai fim lupi unii pentru alții?

Din păcate, nu cred că avem ce face. Din păcate, canaliile și tipul acesta de personaje coexistă, sunt printre noi. Nu un anume moment istoric îi provoacă să iasă la lumină. Asta cred că este, într-un fel, și ciudățenia, și frumusețea vieții. Suntem atât de multe caractere, și vezi tipologii, vezi tipare pe care le regăsești cel puțin de la Caragiale începând. Ei sunt acolo, nu se schimbă. Este fascinant și curios în egală măsură că tipul ăsta coadă de topor, oportuniștii, ipocriții, se repetă ciclic, din generație în generație.