Apusenii, refugiul luptătorilor anticomuniști. Poveștile tulburătoare ale românilor din munți, care au înfruntat regimul stalinist

La mijlocul secolului XX, Munții Apuseni au fost loc de refugiu pentru numeroși români persecutați de regimul comunist. Poveștile lor au fost făcute publice decenii mai târziu, iar cei care au pornit pe urmele „partizanilor” au făcut descoperiri tulburătoare.

De peste două milenii, Munții Carpați au fost locuri de refugiu în vremuri tulburi pentru oamenii care au locuit în așezările de la poalele lor.

Carpații, locul de adăpost al românilor

În primii ani de la instaurarea regimului comunist, numeroase locuri din lanțul carpatic au oferit adăpost românilor deveniți „peste noapte” dușmani ai regimului controlat atunci de Uniunea Sovietică. Oamenii au fugit în munți, în speranța că vor putea rezista de aici opresiunii sau doar pentru a se ascunde din fața unor condamnări la pedepse grele cu închisoarea, pentru vina de a se fi opus comunismului.

Din Banat până în Bucovina și Dobrogea, românii din rezistența anticomunistă au găsit locuri greu accesibile, în care trupele Securității, Jandarmeriei și Miliției aflate pe urmele lor, deși în avantaj numeric, ajungeau cu greu. Autoritățile vremii îi numeau bandiți și teroriști și organizau operațiuni ample pentru lichidarea lor, transformând uneori locurile sălbatice din munți în scene ale unor vânători sângeroase. Apelau la localnici pentru a-i găsi, însă pădurile întinse, relieful accidentat, peșterile și ascunzișurile naturale le făceau misiunea extrem de dificilă.

„Unele din felurile de manifestare a activității subversive sunt actele teroriste prin care indivizi izolați s-au constituit în grupuri de refugiați în zonele muntoase, ce caută să răspândească groaza în sânul populației și neîncrederea față de stat și de autorități. În lupta hotărâtă ce trebuie să o ducem împotriva actelor teroriste, se impune a ne îndrepta atenția și asupra chiaburimii satelor și a celor stabiliți în ultimul timp pe teritoriul rural, din rândurile cărora se recrutează complicii, tăinuitorii și gazdele elementelor teroriste. Ei au tot interesul să dea un ajutor substanțial teroriștilor”, informa un raport al Legiunii de Jandarmi Hunedoara din 1951.

Incriminați de regimul comunist, care îi considera „dușmani de clasă”, românii din rezistența anticomunistă erau văzuți cu totul diferit de cei care îi cunoșteau, dar și de agențiile occidentale de informații.

Un raport detaliat al Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA) descria existența unor grupuri de partizani anticomuniști în mai multe regiuni montane ale României și oferea detalii despre zonele în care se ascundeau, modul în care erau sprijiniți de localnici și reacția autorităților.

În zona Prahovei, partizanii ar fi avut adăposturi în munții din jurul mănăstirilor Crasna și Cheia, pe Valea Teleajenului, la poalele Munților Ciucaș.

„Ei sunt aprovizionați cu hrană de călugării celor două mănăstiri, precum și de țăranii din satele învecinate. Sătenii păstrează legătura cu ei prin curieri și lasă alimentele în locuri stabilite dinainte. Miliția a luat măsuri pentru întreruperea legăturilor dintre partizani și cei care îi ajută, în speranța că îi va obliga să își părăsească ascunzătorile pentru a căuta hrană. Miliția le-a interzis călugărilor să meargă în pădure pentru a strânge lemne, plante medicinale și ciuperci, pentru a împiedica astfel contactul cu partizanii. În același timp, Miliția a organizat patrule formate din doi sau trei bărbați îmbrăcați în haine civile, însărcinați să străbată călare potecile din pădure și să supravegheze toate punctele care ar putea fi folosite de partizani”, nota informarea CIA din 1953.

Localnicii îi sprijineau pe luptătorii anticomuniști

Agenții occidentali adăugau că grupurile de partizani erau formate din localnici, în cea mai mare parte persoane urmărite de comuniști din cauza atitudinilor ostile regimului.

„Aceștia s-au alăturat partizanilor atunci când nu s-au mai putut ascunde în propriile sate. Deși sunt înarmați, nu desfășoară acțiuni agresive. Pentru a evita să fie descoperiți prematur, așteaptă izbucnirea războiului înainte de a începe operațiunile. Autoritățile comuniste se tem de aceste grupuri, deși acestea nu sunt foarte puternice. Ele reprezintă un pericol din cauza poziției geografice, aflate în imediata apropiere a regiunilor petrolifere și a căilor de comunicație spre est: calea ferată și șoseaua asfaltată Ploiești–Buzău–Focșani–Brăila”, informa raportul CIA.

În Bistrița-Năsăud, era identificat un grup bine organizat în pădurea Silhoasa, dotat cu arme rămase de la trupele germane și implicat în confruntări cu Securitatea și Miliția.

„Acest grup încearcă să controleze sistemul de comunicații al regiunii. Se spune că au existat mai multe confruntări între grup și unități ale Securității și Miliției. În timpul luptelor s-au înregistrat pierderi grele de ambele părți, însă mai mari în rândul trupelor regulate”, informa CIA, într-o notă secretă păstrată în arhivele agenției și digitalizată ulterior.

În zona Făgărașului erau indicate alte grupuri în apropierea localităților Beclean, Părău, Comana de Sus, Veneția și Sâmbăta.

„Se spune despre acești partizani că se află în legătură cu mișcări de rezistență din străinătate și că sunt aprovizionați de avioane americane. Cu ocazia unui astfel de transport de provizii, s-a crezut că unii agenți veniți din străinătate fuseseră parașutați, însă aceștia au fost capturați de trupele de Securitate. După procesul agenților, în fabrici au avut loc întruniri antiamericane și au fost formulate cereri pentru condamnarea tuturor sabotorilor, spionilor și trădătorilor”, nota același raport.

În Munții Apuseni erau menționate grupuri de partizani în zonele Măneasa, Hălmagiu, Câmpeni și Valea Crișului, iar în munții Buzăului și Vrancei existau alte câteva grupuri.

„În timpul unei lupte dintre partizani și trupele de Securitate, unii dintre partizani au fost capturați și condamnați de tribunalul militar din Stalin (Brașov). Au fost trimiși la muncă forțată la Canalul Dunăre–Marea Neagră”, arăta documentul.

Autorii raportului adăugau că în munții și pădurile din apropierea orașului Brașov se aflau alte grupuri de partizani sprijinite de populație.

„Aceștia au desfășurat atacuri sporadice împotriva Miliției și a trupelor de Securitate de-a lungul căilor de comunicație. Atacurile nu au avut o importanță deosebită”, mai informa CIA.

Alte note informative arătau neputința autorităților în fața luptătorilor din munți.

„În primăvara anului 1953, partizanii din zona munților Hunedoarei au înconjurat o stână și au închis 20 de persoane într-o încăpere a unei lăptării dintr-o zonă alpină și i-au forțat pe oameni să cânte «Trăiască regele». Au luat brânză și făină și au tăiat porci. A doua zi după plecarea partizanilor, Miliția a fost informată. În următoarele nopți, mai multe grupuri de militari au rămas detașate în zonă, iar în timpul zilelor aceștia au scotocit împrejurimile. Niciun partizan nu a fost prins. Locotenentul care conducea militarii i-a văzut pe aceștia, dar s-a prefăcut că nu îi vede, probabil pentru că a considerat că nu merită să își pună viața în pericol prin capturarea unora dintre partizani. Guvernul angajează mulți oameni pentru a lupta cu partizanii și militari sunt găsiți morți la poalele munților. Din acest motiv, soldaților le este teamă să tragă în partizani, chiar și celor care sunt comuniști convinși”, se arăta într-o notă din 1953 a unui informator străin care locuia în Hunedoara.

Rezistența anticomunistă din Munții Apuseni

Alături de Munții Făgăraș, Apusenii au fost una dintre regiunile în care fenomenul rezistenței anticomuniste a unei părți a populației s-a manifestat intens la mijlocul secolului trecut.

Munții Apuseni au fost priviți adesea, de-a lungul timpului, ca un ținut neobișnuit, prin resursele și istoria lor. Au fost locuiți din cele mai vechi timpuri, chiar dacă, spre deosebire de alte zone ale României, au un relief accidentat și soluri mai puțin prielnice agriculturii. Aici, romanii au deschis mine de aur, iar metalul prețios și celelalte bogății ale subsolului, dar și vastele păduri care îi acoperă, au atras oameni.

Munții Apuseni au fost și un simbol al rezistenței, marcat istoric de evenimentele sângeroase din timpul Răscoalei moților conduși de Horea, din 1784, și al Revoluției din Transilvania din anii 1848–1849, în care trupele de moți (localnici din satele de munte) au fost organizate și conduse de Avram Iancu.

Aurul, pădurile și uraniul din Apuseni

Un secol mai târziu, Munții Apuseni au devenit din nou scena unor acțiuni sângeroase. Din nou, localnicii urmăriți de autorități i-au ales ca loc de refugiu, după ce regimul totalitar instaurat după 1945 preluase treptat controlul asupra comunităților de la poalele lor.

Pădurile vaste deținute de localnici și de comunitățile sătești, care trăiau de secole din exploatarea acestora, au fost naționalizate, iar minele de familie au dispărut și ele, fiind înglobate în unitățile de stat. Cei care se opuneau au devenit „dușmani ai poporului”. Mulți dintre foștii pădurari au fost înlocuiți cu oameni devotați Partidului Comunist Român, adesea fără pregătire silvică.

„Majoritatea acestora nu avuseseră niciun căpătâi înainte de instalarea la putere a regimului comunist și erau târâturile satelor, bețivii, leneșii și borfașii satelor, cei care rezemau pereții cârciumilor în zilele de sărbătoare ca și în zilele de lucru, elemente incapabile să execute ceva constructiv. Regimul comunist a apelat însă la ei, le-a dat toată considerația și i-a făcut să creadă că, dacă nu au făcut nimic toată viața lor, aceasta nu a fost din vina lor, ci a burgheziei și culacilor care i-au exploatat și umilit, îmbogățindu-se pe spinarea lor. În felul acesta, regimul de teroare comunist și-a asigurat devotamentul lor și, ca atare, a trebuit să îi recompenseze, folosindu-i în același timp în diferite sectoare, în scopul aducerii la îndeplinire a planurilor lui criminale”, arăta o notă informativă din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.

Teodor Șușman, eroul uitat al moților din Apuseni. Povestea tulburătoare a partizanului anti-comunist

Un alt motiv care a încurajat opoziția multor români din Apuseni față de comunism a fost desființarea Bisericii Greco-Catolice, populară în zonă.

Biserica Greco-Catolică a fost suprimată în 1948 și încorporată în Biserica Ortodoxă Română, deși, cu zece ani înainte, avea în grijă 1.725 de biserici, în care slujeau aproape 1.600 de preoți, iar numărul credincioșilor se ridica la peste 1.400.000, arăta un raport din 1950 al Comitetului Național Român (organism care apăra interesele democratice românești în Occident) aflat în arhivele CIA. Până în noiembrie 1948, circa 600 de preoți greco-catolici fuseseră arestați, iar lumea satului era zdruncinată de campaniile antireligioase conduse de regim pentru a contracara devotamentul țăranilor față de religie.

Unul dintre motivele pentru care autoritățile comuniste voiau să dețină controlul complet în Apuseni erau și resursele naturale valoroase din subsolul acestora.

Zăcămintele de aur fuseseră exploatate din cele mai vechi timpuri, însă, pe lângă metalul prețios, Apusenii erau cercetați intens pentru conturarea rezervelor de uraniu. Unele locuri din Munții Bihorului și din Munții Metaliferi au fost militarizate și trecute sub comanda sovieticilor, în timp ce specialiștii din URSS cercetau intens munții în căutarea altor zăcăminte.

Munții, refugiul celor persecutați

Unii dintre cei persecutați din motive politice sau religioase au găsit refugiu în Munții Apuseni, al căror relief accidentat, acoperit de păduri vaste, fusese folosit din cele mai vechi timpuri de localnici ca adăpost. În unele cazuri, fugarii au format grupuri și au încercat să opună rezistență autorităților comuniste. În alte situații, s-au ascuns doar pentru a supraviețui.

Autoritățile vremii făceau eforturi mari pentru a readuce liniștea în Apuseni. Unii localnici își aminteau că prinderea partizanilor anticomuniști a fost însoțită, în primii ani de comunism, de o amplă operațiune de supraveghere și intimidare a localnicilor.

„În 1949, în Munții Apuseni acționau mai multe grupuri de anticomuniști, între care și cel condus de Teodor Șușman. Pentru prinderea lor, în Munții Apuseni fuseseră aduse mari efective de armată, Miliție și Securitate. Era păzit fiecare drum, fiecare izvor, fiecare înălțime, fiecare stână sau casă izolată. Fiecare locuitor din zonă primise ordinul să raporteze orice zvon, informație sau întâlnire cu cei urmăriți. În caz că se dovedea că cineva a avut despre ei o cât de mică știre, pe care a tăinuit-o, era imediat arestat și trimis la Canal, la Gherla, la Sighet sau în cine știe ce alt punct al gulagului românesc”, relata Teodor Răchițeanu, din comuna Răchițele, într-o mărturie publicată în 1995 în „Analele Sighet”.

Teodor Răchițeanu relata că tatăl său, care le oferea partizanilor hrană, haine și muniție, a fost obligat de Securitate să semneze un angajament de colaborare, sub amenințarea cu moartea.

„Tatăl meu era printre cei bănuiți că ar fi în relație cu «bandiții», motiv pentru care îi erau urmărite toate mișcările. Dânsul, într-adevăr, cunoștea locurile lor de ascunziș, din când în când îi întâlnea, le furniza — când avea de unde — alimente, îmbrăcăminte, muniție. Între săteni — unde nu sunt cozi de topor? — erau mulți informatori prin intermediul cărora Securitatea aflase despre ceea ce tatăl meu făcuse. În consecință, a fost arestat, torturat sălbatic și pus, în cele din urmă, să semneze un angajament față de Securitate prin care, ca unul care cunoștea perfect munții, să-i descopere pe «bandiți» și să-i dea pe mâna autorităților comuniste. Sub amenințarea cu moartea, omul a semnat acel angajament”, adăuga localnicul.

La scurt timp, gestul său i-a adus moartea, fiind ucis de unul dintre partizani, relata fiul acestuia.

Trupurile luptătorilor anticomuniști, descoperite după șase decenii

Potrivit istoricilor, în Transilvania, cele mai multe grupuri care s-au opus regimului comunist au activat în Munții Apuseni, în zonele Alba, Cluj și Turda. Cel mai cunoscut dintre ele a fost Frontul Apărării Naționale – Corpul de Haiduci, creat și condus de fostul ofițer de carieră Nicolae Dabija, alături de localnicii Alexandru și Traian Macavei.

Nicolae Dabija, maior decorat în Al Doilea Război Mondial, intrat în conflict cu autoritățile regimului comunist, a înființat în 1948, împreună cu frații Macavei, organizația anticomunistă Frontul Apărării Naționale. Membrii grupării și-au amenajat o tabără permanentă în Munții Apuseni, pe teritoriul comunei Bistra, la circa 1.200 de metri altitudine, în locul numit Groși. Acolo au construit o cabană din lemn și un semibordei camuflat, ale cărui urme mai pot fi văzute și astăzi.

La 4 martie 1949, tabăra partizanilor de la Groși, unde se aflau 22 de persoane, a fost atacată de circa 80 de militari ai Securității. În urma confruntării au murit cinci partizani și trei membri ai trupelor de Securitate. Șase partizani au reușit să fugă, dar au fost capturați sau uciși ulterior, iar alți nouă au fost arestați.

A doua zi, la 5 martie 1949, cadre ale Securității, însoțite de soldați și de reprezentanți ai comunei Bistra, s-au întors la tabăra de la Groși pentru a cerceta locul și a îngropa trupurile partizanilor uciși.

„Inițial, trupurile morților au fost stivuite pe priciul din fundul adăpostului semiîngropat, după care s-a încercat dislocarea și surparea acoperișului peste ele, ceea ce nu s-a reușit din lipsa uneltelor corespunzătoare. Ca urmare, toate cadavrele au fost scoase afară și depuse unele peste altele în magazia de alimente a taberei, care era amenajată într-o mică cavitate subterană, săpată și acoperită cu grinzi de lemn cămășuite cu pământ, după care structura superioară a fost prăvălită peste trupuri. La începutul primăverii, niște țărani care au trecut prin zonă au observat cadavrele aflate în descompunere și au mai aruncat niște pământ peste ele, ca să fie ferite de animalele sălbatice. Acest loc este mormântul-cavou unde și astăzi încă mai zac osemintele acelor oameni”, arăta Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în 2015, cu ocazia căutării rămășițelor umane ale victimelor.

Secretele minelor uitate din Țara Zarandului. Locurile unde a început goana după uraniu și metale rare

Tragedia familiei Șușman

Teodor Șușman (1894–1951), fost primar al satului Răchițele din județul Cluj, a devenit una dintre figurile rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni. Țărănist și greco-catolic, cunoscut pentru apărarea intereselor moților, a fost persecutat după instaurarea regimului comunist, iar averea i-a fost confiscată.

În 1948, după ce a refuzat să colaboreze cu noile autorități și s-a opus colectivizării, s-a retras în munți alături de membri ai familiei și de câțiva apropiați. Soția sa și cei cinci copii au fost, la rândul lor, persecutați de autorități.

Teodor Șușman a murit împușcat în 1951, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă comună. Catrina, soția sa, ar fi murit în urma torturilor. Doi fii ai săi, Teodor Șușman Jr. și Avisalon Șușman, au fost uciși de forțele de represiune, care, la 2 februarie 1958, au incendiat grajdul din satul Traniș unde se ascundeau. Cadavrele lor carbonizate au fost expuse timp de mai multe zile la locul crimei.

„Traian, cel de-al treilea fiu, a fost condamnat în 1948 la un an și șase luni de închisoare corecțională pentru sprijinul dat grupului de partizani condus de tatăl său, apoi pedeapsa i-a fost majorată cu o condamnare administrativă de 36 de luni, iar la eliberare i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Emil, cel mai mic dintre fii, a fost și el condamnat, în 1951, la un an și șase luni pentru sprijinirea partizanilor, fiind eliberat în ianuarie 1954, iar fiica, Romulica, a fost condamnată în 1951 la doi ani, tot pentru sprijinul adus partizanilor, fiind eliberată în noiembrie 1953”, arată Memorialul Sighet, dedicat victimelor regimului comunist.

Nichifor Crainic s-a ascuns în satele din Apuseni

Academicianul Nichifor Crainic (1889–1972) s-a ascuns și el timp de doi ani în satele din Apuseni, după ce a fost condamnat în 1945 de autoritățile regimului comunist la închisoare pe viață, ca dușman al poporului.

„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardelenești doi ani și jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestație și, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa și s-a început rejudecarea. Dar, în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud”, relata Nichifor Crainic.

Unul dintre locurile în care publicistul a găsit refugiu a fost satul Grosuri, din Munții Vulcan, aflat la aproape 1.300 de metri altitudine.

„Groșurile urcă până la o mie două sute de metri ca să-ți arate, de sus, una din cele mai virgine frumuseți din țara noastră. Crișul aici e abia în vârsta copilăriei și, ca toate apele de munte, în prăvălire iute, se gâdilă strașnic de pietrele din cale și râde din mii de vălurele, că umple toată valea strâmtă cu veselia lui gălăgioasă. Din adâncul Groșurilor, de unde izvorăște Crișul, și până sus, la ultima casă, faci pe jos un ceas și mai bine. De sus, respiri voios și privești spre fundul de unde te-ai ridicat. Te simți stăpân pe abisul amețitor de sub tine”, scria Nichifor Crainic, inspirat de locul ascunzătorii sale.