Când ascund năzbâtiile, copiii își antrenează o abilitate esențială
De la biscuiții dispăruți fără urmă din cutie până la desenele de pe pereți puse pe seama câinelui sau ascunderea unor fapte interzise, micile înșelătorii fac parte din tabloul obișnuit al copilăriei. Potrivit unui material publicat de BBC , aceste comportamente nu indică neapărat o problemă disciplinară, ci semnalează faptul că cei mici încep să realizeze că oamenii din jur au gânduri, intenții și emoții proprii, distincte de ale lor. Mai mult, capacitatea de a recurge la astfel de strategii apare mult mai devreme decât intuiesc majoritatea părinților.
Primele semne apar înainte de vârsta de un an
Deși bebelușii nu au capacitatea de a construi minciuni complexe, ei pot manifesta forme incipiente de comportament înșelător chiar înainte de a împlini un an. O cercetare realizată la Universitatea din Bristol și citată în podcastul CBeebies Parenting Download arată că aproape un sfert dintre copii par să înțeleagă anumite mecanisme ale înșelăciunii încă de la 10 luni.
Coordonatoarea studiului, profesoara Elena Hoicka, mărturisește că a fost surprinsă de precocitatea acestor strategii, pe care le-a remarcat inclusiv la propriile sale fiice. „Ca mamă a trei copii, pot confirma cât de iscusiți și inventivi pot fi. Să se ascundă sub masă sau în baie pentru a mânca dulciuri ori ciocolată este una dintre strategiile lor obișnuite”, a relatat cercetătoarea.
Pe măsură ce cresc, metodele devin tot mai variate. La doi ani, cei mici apelează încă la tactici elementare: se prefac că nu își aud părinții, neagă fapte evidente sau fac pe furiș lucruri interzise. Elena Hoicka dă exemplul copiilor care scotocesc pe ascuns într-o geantă la care nu au voie să umble sau al celor care invocă nevoia de a merge la toaletă tocmai când li se cere să își adune jucăriile.
Odată cu împlinirea vârstei de trei ani, o stăpânire mai bună a limbajului și o înțelegere mai clară a modului în care gândesc ceilalți îi transformă pe copii în povestitori mult mai inventivi. Adesea, ei nu mai inventează un neadevăr complet, ci aleg să omită intenționat anumite detalii — de pildă, îi spun părintelui că au fost loviți de frate, trecând sub tăcere faptul că ei au declanșat cearta.
Ce legătură are minciuna cu empatia și atașamentul
În spatele acestor episoade se află două mecanisme psihologice fundamentale. Primul este ceea ce specialiștii numesc „teoria minții” (theory of mind) — aptitudinea de a recunoaște că alte persoane au propriile convingeri, dorințe și perspective, diferite de ale noastre.
Potrivit psihologului clinician Jade Redfern, această etapă stă la baza dezvoltării empatiei și a relaționării sociale. „Pe măsură ce copiii cresc, ne dorim să învețe și să dezvolte abilitatea de a înțelege că sunt persoane independente, cu o minte și intenții proprii”, punctează specialista.
Al doilea resort ține de nevoia de siguranță afectivă. Copiii depind emoțional de adulții care îi cresc și învață treptat ce reacții mențin apropierea și ce gesturi ar putea atrage dezamăgire sau distanțare. Din teama de a nu-și supăra părinții, ei pot alege să ascundă o greșeală. „Toate ființele umane sunt motivate de atașament. Copiii încearcă să-și păstreze relația cu persoanele care îi îngrijesc, pentru că depind de aceasta”, explică Jade Redfern.
Cum ar trebui să reacționeze părinții când descoperă un neadevăr
Tocmai pentru că miza ascunderii adevărului este păstrarea legăturii afective, psihologii îi sfătuiesc pe părinți să construiască un climat în care mărturisirea unei greșeli să nu atragă pedepse severe sau reacții disproporționate.
Un exemplu concret a fost relatat în același podcast de Rachel Duffy, câștigătoarea celui mai recent sezon al emisiunii The Traitors. Fiul ei cel mare luase bicicleta fratelui său și o avariase după ce intrase cu ea într-o mașină. Deși inițial a încercat să tăinuiască incidentul, băiatul a recunoscut ce s-a întâmplat după ce mama i-a garantat că nu va avea consecințe grave dacă va fi sincer și i-a oferit timp să se calmeze.
„I-am spus: «Nu vei avea mari probleme dacă îmi spui adevărul». Apoi am plecat și i-am lăsat puțin spațiu. Iar el a venit și a spus: «Da, eu am fost». Atunci a înțeles că era în siguranță. Am discutat despre ce se întâmplase, fără voci ridicate, fără țipete sau reproșuri.”
— Rachel Duffy
Jade Redfern apreciază această reacție drept un model sănătos, subliniind că cei mici au nevoie să știe că pot recunoaște o boacănă fără teama de a pierde sprijinul și afecțiunea părinților.
Când sinceritatea absolută nu este necesară
Specialiștii atrag totuși atenția că nu fiecare moment trebuie transformat într-o lecție rigidă despre adevăr. Există contexte sociale în care diplomația este preferabilă sincerității brute, cum ar fi reacția la un cadou care nu este pe placul copilului sau comentariile spontane despre înfățișarea cuiva.
Jade Redfern a povestit o situație recentă din propria familie, când copiii i-au spus cu o franchețe dezarmantă că are foarte multe riduri. În loc să îi certe, a transformat remarca într-un dialog deschis despre motivele observației lor. „Cred că este important ca, pe măsură ce copiii cresc, să avem conversații deschise și să le permitem să exploreze lucrurile cu curiozitate. Astfel, ei își dezvoltă empatia față de sentimentele celorlalți, mai ales atunci când au văzut în mod repetat cum arată empatia în relațiile cu cei din jur”, a conchis psihologul.
Așadar, micile minciuni despre dulciurile mâncate pe ascuns nu trebuie privite automat ca un motiv de alarmă. Ele reflectă un proces natural prin care copilul testează limitele, descifrează regulile sociale și învață să se raporteze la emoțiile celor din jur.
Explorează subiectele:

