Cum au ajuns femeile care vindecau cu plante să fie arse pe rug. Povestea băbăresei din Șiria și a „apei fermecate” care ucidea bărbați în România interbelică

Cine a fost, de fapt, vrăjitoarea? O vecină care știa prea multe, o invenție a tiparului, o eroină de basm și, de curând, un hashtag. Un drum lung, de la leacul din bucătărie la rugul din Würzburg, de la Șiria anilor ’30 la #WitchTok.

Pălăria cu vârful ascuțit a apărut în 1939, odată cu filmul "Vrăjitorul din Oz".

Pălăria cu vârful ascuțit a apărut în 1939, odată cu filmul "Vrăjitorul din Oz". Foto: Wikipedia

Pe grinda joasă a unei case de la marginea satului atârnă legături de pelin, de cimbru şi de sunătoare. Mirosul lor s-a lipit de pereţi, de haine, de pâinea din covată. Pe o poliţă stau borcane cu untură şi cu miere, o pungă de pânză plină cu coajă de salcie, un fir de secară cu boabele negricioase. Lângă sobă aşteaptă un ceaun. Afară ninge, ca în toate poveştile bune, şi cineva bate la uşă. Un bărbat ţine în braţe o fetiţă cuprinsă de febră. Sau o femeie sângerează după o naştere care nu s-a încheiat cum trebuia, iar bărbatul ei stă în prag cu căciula în mână. Femeia din colibă nu se numeşte încă nicicum. E Ana sau Maria, e „baba de lângă pădure“. Oamenii vin la ea pentru că ea ştie. Ştie că ceaiul din coajă de salcie scade febra, că traista-ciobanului pusă pe rană opreşte sângele, că secara mălurată, cea cu boabe negricioase, grăbeşte naşterea şi poate ucide dacă mâna tremură la măsură. Cunoaşte doza – singura diferenţă dintre un leac şi o otravă. Şi asta o face de neînlocuit în ziua în care copilul se vindecă şi primejdioasă în ziua în care nu se vindecă.

Cât timp merge bine, nimeni nu pune întrebări. Când merge prost, în sat începe să se vorbească. Vaca vecinului a dat lapte acrit, grâul a pierit sub grindină, copilul pe care ea l-a privit prea mult a murit în iarna aceea. Cunoaşterea care o ţinuse în picioare, ca pe o fiinţă folositoare, începe să-i atârne de gât.

În 1973, Barbara Ehrenreich şi Deirdre English au publicat un pamflet devenit celebru, „Witches, Midwives, and Nurses“, în care vrăjitoarea era moaşa şi vindecătoarea arsă pe rug fiindcă ştia prea mult. Cercetările din arhivă făcute după aceea, cu procese luate unul câte unul, au arătat o realitate mai încâlcită. Printre acuzate au fost, desigur, şi vindecătoare. Cele mai multe însă au fost femei sărace, văduve, bătrâne certate cu vecinii, oameni la care nu mai voia nimeni să se uite. Moaşele ca grup nu au fost vânate sistematic. Să pornim, deci, de la femeile care au ştiut ceva. Cuvântul „vrăjitoare“ avea să vină după ele.

Circe şi lumea fără diavol

Una dintre cele mai vechi vrăjitoare din literatura europeană locuieşte pe o insulă, într-o casă de piatră, înconjurată de lei şi lupi care se gudură ca nişte câini domesticiţi. „Odiseea“ o numeşte Circe. Tovarăşii lui Odiseu ajung la uşa ei, mănâncă brânză cu miere şi vin în care ea a amestecat o licoare, apoi o atingere cu o nuia îi preschimbă în porci. Odiseu scapă pentru că zeul Hermes îi dă o plantă, „moly“, o rădăcină neagră cu floare albă, greu de scos din pământ. Din nou plantele. Magia mitologică a Antichităţii miroase a ierburi.

Medeea vine dintr-un neam şi mai vechi, din Colhida, de la capătul mării. Îl ajută pe Iason să scape de taurii care suflă foc cu un unguent care apără pielea de flăcări, apoi îl ajută să fugă, apoi îl răzbună. În versiunea lui Euripide, jucată la Atena în 431 î.Hr., ea e femeia străină, cunoscătoare de otrăvuri, care îşi ucide copiii ca să se răzbune pe cel care a trădat-o. Publicul atenian a ieşit din teatru cu o spaimă care nu avea nevoie de vreun rug.

Roma a moştenit aceste figuri şi le-a dat o înfăţişare mai domestică. La Horaţiu, Canidia desenează cercuri, îngroapă o păpuşă de ceară şi scoate din mormânt ierburi şi oase. La Lucan, Eriktho coboară printre cadavrele de pe câmpul de luptă ca să găsească trupul cu care poate invoca un mort. Legea romană, la fel de neînduplecată cum era în orice altă privinţă, nu pedepsea vrăjitoria ca pe un păcat. Lex Cornelia de sicariis et veneficis – legea care a stat la baza codului penal –, din anul 81 î.Hr., pedepsea otrăvirea ca pe o formă de omor, iar tribunalele o aplicau uneori şi magiei. Lumea veche se temea de vrăjitor aşa cum te temi de un vecin care ştie prea multe despre ce-i în farfuria ta. Nu vedea în el un aliat al unui Rău cosmic, fiindcă nu exista încă un Rău cosmic pe care să-l poată servi.

Medeea, o versiune antică a vrăjitoarelor.

Medeea, o versiune antică a vrăjitoarelor. Foto: Wikipedia

În Biblie, un singur rând avea să cântărească greu. Cartea Ieşirii (Exodul) spune, în traducerile pe care Europa le-a citit secole întregi, că vrăjitoarea nu trebuie lăsată în viaţă. Cuvântul ebraic din spatele poruncii, mekhashefa, e mult mai incert decât pare. Greaca veche l-a redat prin pharmakous, făcători de licori şi de otrăvuri, iar Vulgata latină prin maleficos, cei care fac rău. Pe drumul acesta, rândul a căpătat o claritate pe care originalul nu o avea.

Până aici, vrăjitoria e un meşteşug, o putere ambiguă, uneori temută, alteori căutată. Mai lipseşte o piesă, şi piesa aceea va fi construită în următoarele câteva sute de ani de oameni foarte învăţaţi.

Cum a ajuns vrăjitoarea o problemă pentru Dumnezeu

Pe la anul 900, în culegerea de canoane a lui Regino de Prüm, un text atribuit în mod greşit unui conciliu antic, cunoscut apoi drept Canon Episcopi, vorbea despre nişte femei care credeau că, în adâncul nopţii, călăresc animale alături de zeiţa Diana şi parcurg distanţe uriaşe. Autorul nu le acuza de nimic îngrozitor. Le socotea păcălite în vis de diavol şi le cerea preoţilor să le explice că nu au zburat nicăieri. La începutul Evului Mediu, toate acestea ţineau de amăgire, din aceeaşi categorie cu visele urâte, coşmarurile.

Peste 300 de ani, tonul se schimbase. Teologii scolastici, în frunte cu Toma d'Aquino, admiteau că demonii sunt reali şi că pot lucra prin oameni. În 1233, papa Grigore al IX-lea scria, în bula Vox in Rama, despre nişte eretici din Germania care, la ceremonii secrete, ar săruta o pisică neagră. Bula privea acuzaţii de erezie, nu un proces de vrăjitorie propriu-zis. Dar ingredientele începeau să se adune: pactul, ritualul nocturn, animalul întunecat.

În secolul al XV-lea, în văile alpine, procesele au început să adune lucrurile. Cineva acuzat de farmece putea fi întrebat unde a fost noaptea, cu cine s-a întâlnit, pe cine a văzut acolo. Răspunsurile smulse sub tortură semănau suspect de mult între ele, pentru că întrebările erau aceleaşi. Aşa a luat naştere sabatul, adunarea nocturnă a vrăjitoarelor cu diavolul, cu dansuri şi orgii. Nu exista nicăieri o astfel de adunare. Existau doar oameni care, după zile de tortură, confirmau ce voiau anchetatorii să audă.

Aici intră în poveste un dominican din Alsacia, Heinrich Kramer. În 1485, a încercat să conducă un proces la Innsbruck. Episcopul local a oprit totul, iar judecătorii s-au arătat încurcaţi de metodele lui, de întrebările despre viaţa intimă a acuzatelor şi de lipsa unor dovezi. Kramer a plecat umilit şi a scris o carte. „Malleus Maleficarum“ („Ciocanul vrăjitoarelor“) a apărut la Speyer în 1486 sau 1487. Pe copertă, numele lui Kramer apare alături de al lui Jakob Sprenger, deşi istoricii îl socotesc azi pe Kramer autorul textului. Cu o logică scolastică impecabilă, el ajungea la concluzia că vrăjitoria e o erezie mai gravă decât oricare alta şi că femeile sunt mai expuse ei din pricina slăbiciunii. Tratatul a avut mai bine de zece ediţii până în 1520, dar istoricii îl socotesc azi mai puţin determinant decât se credea. Ce făcea periculoase aceste texte era mai ales tiparul, pentru că exemplarele se înmulţeau. Aceeaşi teorie ajungea la Colonia şi la Edinburgh, în aceleaşi formule, la câţiva ani distanţă. Un judecător din orice oraş afla cum arată o vrăjitoare, ce întrebări să pună, ce semne să caute.

Marea schimbare a fost una de rang. Vrăjitoarea nu mai era o femeie care strică recolta, ci o supusă a diavolului, parte a unei conspiraţii în care frica de păcat, frica de moarte şi frica de vecini se întâlneau.

Focul, tribunalul şi vecina de peste gard

Cea mai la îndemână cifră e şi cea mai nesigură. Pentru intervalul 1450-1750, estimările cele mai citate, între ele cele ale istoricului Brian Levack, vorbesc de peste 100.000 de procese de vrăjitorie în Europa şi de 40.000-60.000 de execuţii. Cifrele diferă de la un istoric la altul, pentru că arhivele s-au pierdut. Un lucru se ştie însă sigur: nu a fost o epidemie uniformă. Au existat ţinuturi aproape neatinse şi altele care au fost devastate. Punctul fierbinte a fost Sfântul Imperiu Roman, în zona germană de azi. În principatul episcopal Würzburg, între 1626 şi 1631, au fost executaţi circa 900 de oameni, după estimările folosite de obicei sub un principe-episcop zelos. Mecanismul era simplu şi teribil – de inspirație, am putea spune, pentru Securitatea comunistă. Acuzata era închisă şi torturată până recunoştea, apoi era întrebată pe cine mai văzuse la sabat. Spunea nume, se anchetau persoanele numite, iar acestea numeau la rândul lor alte persoane. Fiecare proces îl hrănea pe următorul.

Privind de aproape, imaginea rugului se destramă. Arderea a fost obişnuită în Germania, în Franţa şi în Scoţia, unde acuzatele erau de multe ori strangulate înainte de foc, gest care trecea drept o favoare. În Anglia, condamnaţii erau spânzuraţi. Cel mai cunoscut vânător, Matthew Hopkins, un tânăr din Manningtree, fără o calificare dovedită, şi-a spus „Witchfinder General“ în 1645 şi, în doi ani, în Anglia de Est, a contribuit la spânzurarea a aproximativ 100 de oameni. Căuta pe trupul acuzatelor „semnul diavolului“, un loc insensibil la durere, folosind ace.

Procesul vrăjitoarelor din Salem, unul de referință în istorie.

Procesul vrăjitoarelor din Salem, unul de referință în istorie. Foto: Wikipedia

Acuzaţiile veneau rareori de sus. Cele mai multe porneau de la o ceartă între vecini. O femeie în vârstă cere de pomană, nu i se dă, pleacă bombănind. Peste o săptămână, vaca vecinului nu mai dă lapte sau copilul i se îmbolnăveşte. Conexiunea e făcută seara, la gard sau în faţa bisericii. Cuvântul rămâne agăţat, într-o zi cineva îl rosteşte în faţa autorităţilor, apoi se găsesc martori şi amintiri care se potrivesc. Vecinul care refuzase ajutorul se simţea, probabil, nesigur în conştiinţa lui şi căuta o explicaţie care să-l scoată din încurcătură.

Cea mai cunoscută dintre toate povestirile este şi una dintre cele mai restrânse ca întindere. În iarna lui 1692, în satul Salem, din Massachusetts, două fetiţe din casa pastorului Samuel Parris au început să aibă convulsii, să ţipe, să se contorsioneze. Un medic a spus că nu poate fi nicio boală naturală. Au fost arătate trei femei: Tituba, o sclavă din casa pastorului, Sarah Good, o cerşetoare, şi Sarah Osborne, o bătrână cunoscută în sat pentru neînţelegerile ei legate de un testament. Tituba a mărturisit, probabil ca să-şi salveze viaţa, şi a vorbit despre un bărbat în negru, despre animale-spirit, despre zbor. Povestea a fost primită ca o confirmare. De acolo, lucrurile au căpătat viteză. Tribunalul a primit ca probă „spectrul“ acuzatei, adică ceea ce victima pretindea că vede, şi s-au făcut sute de acuzaţii. Între iunie şi septembrie, 19 oameni au fost spânzuraţi pe Dealul Spânzurătorii. În octombrie, guvernatorul a dizolvat tribunalul, după ce chiar soţia lui fusese pomenită în acuzaţii. În 1711, statul a anulat condamnările şi a plătit despăgubiri familiilor. Panica din Salem a ţinut cam un an şi ceva – în Europa, aproape 300 de ani.

Când umorul se retrage dintr-un text, se vede. Nu am putea povesti nici despre Würzburg, nici despre Salem cu un zâmbet în colţul gurii. Cei care au murit atunci nu aveau vreun ceaun, vreo mătură sau vreo pisică. Aveau vecini.

Echipamentul de bază: mătura şi pisica neagră

După ce am coborât atât de adânc, e momentul să ieşim la aer. Pentru că, în acelaşi timp cu tragedia, s-a construit o imagine, care a supravieţuit mult mai bine decât oamenii.

De ce zboară vrăjitoarele? Ideea zborului nocturn existase de secole, de la Canon Episcopi. Mătura a venit în plus, probabil dintr-un joc de înţelesuri: un obiect domestic, de femeie, preschimbat în vehicul. Una dintre cele mai vechi reprezentări cunoscute ale unor femei pe cozi de mătură se află într-un manuscris din 1451, „Le Champion des dames“. Explicaţia se tot repetă: unguentele pe bază de mătrăgună şi măselariţă ar fi dat halucinaţii de zbor. E o ipoteză spectaculoasă şi, din păcate, nedovedită. Dovezile că cineva s-a folosit de ele în felul acesta sunt aproape inexistente.

Cum s-a vindecat Ion Creangă de holeră, boală care l-a atins în 1848: „Peste noapte a dat peste mine şi m-a zgârcit cârcel“ Vrăjitoarea a căpătat mai multe chipuri de-a lungul istoriei. Foto: Adevărul

Trebuie spus apăsat că vrăjitoria din folclorul românesc nu se confundă cu modelul occidental. Nu există aici, în forma lui clasică, pactul cu diavolul, sabatul, marea conspiraţie. Ceea ce există este un univers în care răul şi binele se joacă în aceleaşi mâini, iar descântătoarea e socotită, mai ales, un fel de specialist, cu clienţi, reputaţie şi, la nevoie, duşmani. Cuvântul „bosorcoaie“ l-am luat din maghiară, de la boszorkány. Credinţele despre vrăjitorie treceau de la o limbă la alta, la fel ca vecinii care le povesteau.

Procesele de vrăjitorie au existat şi în Transilvania, aflată în orbita Europei Centrale. Cercetătorii au găsit urme ale lor în arhivele unor oraşe cu administraţie săsească sau maghiară, între care Cluj şi Sibiu. În Moldova şi în Ţara Românească, pravilele secolului al XVII-lea, „Cartea românească de învăţătură“ a lui Vasile Lupu şi „Îndreptarea legii“, aveau prevederi împotriva vrăjitoriei, dar nu se cunosc valuri de arderi comparabile cu cele din Germania. Cauza e discutată. Se pomenesc de obicei Biserica Ortodoxă, mai puţin preocupată de demonologie, un sistem juridic diferit şi, poate, faptul că magia populară era atât de răspândită încât nu mai putea fi tratată ca excepţie.

Apa fermecată din Șiria

Graniţa dintre leac şi otravă se vede cel mai bine într-o poveste mai apropiată de noi, venită din Şiria, un sat de lângă Arad, şi păstrată în reportajele anilor 1933-1935, între care cele din „Realitatea Ilustrată“. Pe 2 aprilie 1933, Pavel Teodoriu, în vârstă de 64 de ani, a murit în curtea casei lui, după săptămâni de vomă, diaree şi arsuri în piept. Doctorul din comună pusese diagnosticul de gastroenterită. În ziua înmormântării, fratele lui a găsit în gard o scrisoare fără semnătură. Cineva scria acolo că bărbatul fusese otrăvit de nevastă-sa, cu arsenic din hârtie de muşte, primit de la băbăreasa satului.

Băbăreasa se numea Duma Floriţa şi avea 52 de ani. Lucrase pe vremuri ca servitoare la spitalul din Arad, unde prinsese destule din vorbele medicilor cât să deosebească un piramidon de o aspirină, şi amesteca ce ştia cu descântece. Dezlega farmecele, ghicea, lua durerea cu mâna, iar plata era un ou, o găină, un pol. Cu timpul, femeile au început să-i ceară să le dezlege şi de bărbaţi. Duma a descoperit că hârtia de muşte, impregnată cu arsenic, dizolvată în apă dă o soluţie fără culoare, miros şi gust. I-a spus „apă fermecată“ şi o vindea cu îndemnul să fie turnată puţin câte puţin în mâncarea omului vizat, care se îmbolnăvea încet, cu simptome de gastroenterită sau de tifos.

Jandarmii au crezut întâi că e o farsă. Şeful postului a adus-o totuşi pe Duma şi a întrebat-o direct câte hârtii de muşte pusese pentru Teodoriu. Ea a răspuns imediat: 12. Apoi a dat numele altor patru femei, ajutoare sau cliente, spunând că trăiau rău cu bărbaţii lor. Mai târziu a retras totul şi a vorbit despre bătăi. Un experiment, relatat de presa vremii, cu o pisică, care a primit aceeaşi apă, a ajuns argument al apărării. După Paşti, în faţa unei mulţimi venite din satele din jur, au fost dezgropate opt cadavre. La Bucureşti, analizele au găsit arsenic în trei dintre ele. Procesul a avut loc la Arad, pe 11 şi 12 iunie 1934, cu şase acuzate şi 76 de martori. Dida Teodoriu a recunoscut, şoptit, că înţelesese ce însemna apa fermecată pe care o plătise. Ea şi Emilia Pecican au primit câte zece ani de temniţă grea, Duma Floriţa – opt, pentru complicitate, Katia Borbély – cinci, Elena Covaci – trei, iar Márta Sebestyén a fost achitată. Înalta Curte de Casaţie a confirmat sentinţele în martie 1935. Două dintre condamnate muriseră deja în închisoare. Verdictul definitiv l-au ascultat doar două bătrâne, Duma Floriţa şi Dida Teodoriu.

Leacurile băbeşti cu care românii uluiau lumea în trecut. Cu ce se tratau în lipsa medicilor şi medicamentelor

Povestea are ceva din bucătăria de la începutul acestui material. Aceeaşi cunoaştere a dozei care ţinea în viaţă copiii cu febră de la marginea satului scăpa acum femeile de bărbaţi. Băbăreasa din Şiria nu avea ceaun şi nu zbura pe nicio mătură. Îşi făcuse meseria din ce prinsese la spital, din descântece şi din hârtia de la băcănie, iar în sat nu s-a întrebat nimeni, multă vreme, cât din ea era leac.

În satul de azi, descântătoarea nu a dispărut. Încă merge cineva la ea cu un copil care nu doarme. Femeia nu cere neapărat bani. Primeşte de multe ori un ou, o bucată de pânză sau un sac cu cartofi, ca într-o piaţă veche, de schimb.

De la Baba Cloanţa la Elphaba

În poveşti, vrăjitoarea a avut o carieră lungă şi destul de neaşteptată. Mai întâi a fost ticăloasa din casa de turtă dulce, cea care îngraşă copiii ca să-i pună în cuptor, din „Hänsel şi Gretel“ al Fraţilor Grimm. Bătrâna cu dinţi lungi trăieşte însă în basme mult mai vechi, în aproape toate limbile Europei. La slavi se cheamă Baba Yaga şi locuieşte într-o colibă pe picioare de găină. La noi, Baba Cloanţa a trecut prin atâtea poveşti încât a ajuns aproape un nume comun, iar Muma Pădurii, cu dinţii ei de fier şi cu pădurea ei, nu e cu mult mai prietenoasă. Vrăjitoarea de basm are o funcţie narativă clară. Împiedică eroul, iar eroul trebuie s-o învingă. Nimeni nu se întreabă ce avea ea de spus.

Pe urmă a venit un alt fel de poveste. În 1995, scriitorul american Gregory Maguire a publicat romanul „Wicked“, care îi dădea un nume, Elphaba, şi un trecut Vrăjitoarei celei Rele din Oz. Fata cu pielea verde nu era rea de la naştere. Era ciudată, respinsă, încăpăţânată, iar răul se aşezase pe ea ca o etichetă. Musicalul pe care l-a inspirat şi filmele din ultimii ani au făcut din asta o poveste de masă. În 2015, „The Witch“, al lui Robert Eggers, a arătat cum se naşte acuzaţia într-un spaţiu închis, unde frica nu mai are cui să se spună.

În paralel, o parte a feminismului a început să revendice figura. În 1893, americanca Matilda Joslyn Gage scria, în „Woman, Church and State“, despre nouă milioane de femei executate, o cifră fără nicio acoperire istorică, dar care a circulat decenii la rând. Mitul acesta avea o forţă pe care documentele nu o aveau. Oferea cuiva o genealogie şi o răzbunare.

Aici se produce răsturnarea. Personajul pe care Europa s-a chinuit să-l distrugă ajunge să fie protagonistul propriei poveşti. Vrăjitoarea nu mai este vecina vinovată, ci femeia care a refuzat un rol.

Vrăjitoarea îşi face cont

În 1951, Marea Britanie a abrogat Witchcraft Act din 1735, legea prin care pretinderea unor puteri magice era pedepsită ca fraudă. Trei ani mai târziu, un funcţionar britanic pensionat, Gerald Gardner, publica „Witchcraft Today“, în care susţinea că vrăjitoria supravieţuise în secret ca religie. Documentele nu confirmă povestea. Dar în jurul lui s-a format ceea ce se cheamă azi Wicca, o religie nouă, cu zeiţă şi zeu, cu sărbători legate de ciclul anului, cu un cod etic simplu.

Între timp, mătura a trecut pe altundeva. Pe o reţea de socializare, hashtagul #WitchTok a adunat un public uriaş. Femei şi bărbaţi din toată lumea îşi arată altarele, cărţile de tarot, cristalele, ritualurile de lună nouă. Unii vorbesc serios despre o practică personală. Alţii descoperă o estetică. Alţii fac „manifestări“ despre bani şi iubire, cu un limbaj care se aseamănă, ciudat de mult, cu cel al cărţilor de dezvoltare personală. Iar o piaţă întreagă s-a mutat în jurul lor: pachete de salvie, lumânări parfumate, abonamente lunare cu cutii de „magie“ livrate la domiciliu.

La noi, ironia a avut o dată precisă. În ianuarie 2011, după ce vrăjitoarele şi ghicitorii au fost trecuţi în Codul fiscal, cu impozit de 16%, o duzină dintre ele au mers la Dunăre şi au aruncat mătrăgună în apă, ca să-i lovească pe guvernanţi cu un blestem, după cum relata agenţia Associated Press. Nu toate s-au supărat, iar una dintre cele pomenite în ştire a spus chiar că legea e bună. Câteva sute de ani mai devreme, o femeie acuzată de farmece nu avea nici măcar dreptul să se plângă.

Ceva s-a schimbat, totuşi, şi merită spus. În martie 2022, prim-ministrul Scoţiei, Nicola Sturgeon, a prezentat scuze oficiale postume pentru cei acuzaţi, condamnaţi sau omorâţi în baza legii din 1563, între care cel puţin 2.500 de oameni executaţi, în mare parte femei. O graţiere legală a fost doar propusă, iar scuzele nu o înlocuiesc. În multe locuri, memoria s-a mutat de la acuzatoare la acuzate.

Rămâne o întrebare pe care istoria nu o lămureşte. Dacă vrăjitoarea a fost, timp de secole, tot ceea ce o comunitate nu putea controla, cine ocupă azi locul acela? Poate vrăjitoarea de pe Instagram, cu abonament lunar şi ceaun de ceramică. Poate femeia pe care altădată sătenii ar fi numit-o vrăjitoare şi pe care azi o descriu alte cuvinte: ciudată, rea, prea ambiţioasă, prea singură. Femeia din bucătăria cu ierburi, cea care ştia doza, nu mai e căutată de nimeni la uşă. Frica n-a dispărut. Are acum alte nume, iar uneori şi un preţ pe etichetă.

Sursa: adevarul.ro


Citește și:

populare
astăzi

1 Ce avem noi aici?

2 Uite pe cineva care spune „ce trebuie” despre „marea întâlnire a celor trei dihori”

3 Adevărul din spatele minciunii în care trăim și după aproape 40 de ani...

4 DOCUMENT Comasarea, o nouă minciună PSD cu impact bugetar imens în următorii ani!

5 Spuse care dau fiori...