Cum au ajuns vestigiile romane de la Sarmizegetusa temelii de case și garduri

Secole de-a rândul, vestigiile capitalei romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa și ale vilelor rustice din împrejurimi au servit drept simplă carieră de piatră pentru comunitățile din Țara Hațegului. De la lăcașuri de cult medievale și ziduri de gospodării până la cuptoare de var sau jgheaburi pentru adăpat vitele, comorile arheologice ale Antichității au fost integrate în viața de zi cu zi ori vândute pe piața liberă.

Delimitată de culmile masivelor Retezat, Șureanu, Țarcu și Poiana Ruscă, Țara Hațegului păstrează o zestre istorică și geologică impresionantă. Pe acest pământ – odinioară o insulă tropicală scăldată de Marea Tethys, unde trăiau dinozauri pitici ale căror urme coexistă cu fosile marine –, comunitățile umane au continuat să trăiască fără întrerupere după retragerea romană. Istoria antică a fost însă refolosită într-un mod pur pragmatic: lespezi sculptate, fragmente epigrafice și blocuri masive din Ulpia Traiana Sarmizegetusa au devenit materiale de construcție pentru case, garduri, drumuri sau biserici, dar și podoabe pentru domeniile nobiliare din zonă.

Curți țărănești cu sarcofage și cărămizi romane

La Densuș, în curtea Muzeului Satului Hațegan, trecutul iese la iveală la fiecare pas. Anton Socaci a transformat propria gospodărie într-un spațiu de conservare a tradiției și a artefactelor adunate din sat. Chiar în fața locuinței sale vechi de un secol, oaspeții pot zări un sarcofag roman autentic, lăsat direct pe iarbă, printre păsările din bătătură.

Piesa monolitică provine dintr-un complex funerar roman și a supraviețuit parțial distrugerii doar pentru că a fost reconvertită într-un jgheab de adăpat animalele aparținând familiei unui fost edil local, având chiar un orificiu de scurgere perforat în piatră. Socaci a reușit să o recupereze cu sprijinul localnicilor și al unui atelaj.

„E un sarcofag roman, dăltuit dintr-o singură piatră, care a fost descoperit într-un centru funerar. Au fost mai multe, dar majoritatea au fost sparte și au fost puse la temelia caselor. Toate casele care au fost făcute acum 200 de ani au în temelie pietre romane. Mai este încă unul în sat. Vedeți, e clar că este un sarcofag căci are loc pentru cap“, povestește proprietarul.

Artefactul nu a fost expertizat oficial și nici revendicat de vreo instituție, chiar dacă specialiștii de la Muzeul Țăranului Român din București sau experți din Cluj i-au trecut pragul: „Acum 20 de ani, când am început muzeul, am adunat multe obiecte și au venit niște domnițe de la muzeul de pe Kiseleff și le-am întrebat dacă nu vor să ia obiecte și ele mi-au spus să amenajez eu un mic muzeu aici. Am o asociație culturală, muzeu declarat prin Ministerul Culturii... nu pot să facă așa ceva“.

Refolosirea materialelor din situri a fost o regulă în zonă. Chiar treptele casei lui Anton Socaci și vatra cuptorului sunt realizate din cărămidă romană:

„De la Villa rustica și de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa s-au adunat pietre și cărămidă și au fost construite toate bisericile din Țara Hațegului. Majoritatea au fost sparte și puse la temelia caselor, așa se face că aproape toate casele au în temelie pietre romane. Când ne-au cucerit, romanii au construit imens în zonă, au considerat că spațiul este sub stăpânirea lor o mie de ani și au făcut investiții de durată. O cărămidă era arsă în cuptor de azi până mâine. După șase luni avea loc încă o ardere și, după încă un an, o ultimă ardere. Așa se face că o astfel de cărămidă a rezistat mii de ani. Cele noi nu prea rezistă atât de mult. Am lăsat câteva la soare, la râu, și s-au sfărâmat“.

Piața neagră a monumentelor antice

Comerțul cu piese arheologice s-a derulat adesea la vedere. Prețul era stabilit în funcție de importanța piesei și de dorința cumpărătorilor de a-și etala statutul.

„O piatră era cinci milioane. Își făcea omul o vilă și oferea bani celui care avea o piatră mai măricică. Era punctul forte al unei case să ai o piatră romană în curte și câțiva butuci de stejar de jur-împrejur“, mărturisește Socaci, amintind că astfel de piese abundau în sate: „Într-o casă părăsită era o stivă mare. Cel care a moștenit casa a început să le vândă. Eu am dat niște cartofi și nu mai știu ce pe ele. Eu nu vând și nu cumpăr, că am destule“.

Un demers similar, dar de colecționare privată, îi aparține episcopului pensionar Daniil Stoenescu. În satul Hățăgel, la aproximativ zece kilometri de capitala Daciei romane, acesta a creat un spațiu expozițional în aer liber pe terenul familiei, denumit „Ulpia Cristiana”. Acolo se găsesc fragmente de monumente antice și funerare cumpărate de la săteni, alături de pietre de moară. Inițiativa a pornit de la un sfat primit în anii '80 de la părintele Arsenie Boca, pe când acesta slujea la Prislop: „Să stai de vorbă cu pietrele”.

Distruse pentru var sau îngropate pentru a evita corvoada

De-a lungul epocilor, pierderile patrimoniale au fost uriașe. Spre exemplu, celebra inscripție „IN HONOREM DOMVS DIVINAE” a fost zdrobită, iar jumătățile sale din marmură au ajuns să fie regăsite separat, după decenii întregi: una la Lugoj, în jurul anului 1902, iar cealaltă într-un sat hunedorean.

Multe piese au fost anihilate complet pentru a evita munca impusă de nobilii locali, care cereau ca vestigiile descoperite să le împodobească conacele. Istoricul sas Johann Seivert consemna încă din 1770 că țăranii din comitatul Hunedoara preferau să sfarme inscripțiile romane, să le zidească la temeliile acareturilor sau să le ardă în cuptoare de var, scutindu-se astfel de obligația de a le transporta către râul Mureș ori la Alba Iulia, de unde urmau să fie expediate spre Viena.

Procesul a continuat și în secolul al XIX-lea. În 1847, arheologul M.J. Ackner nota că elementele de marmură de la Amfiteatrul roman dispăreau într-un ritm accelerat, multe fiind măcinate și arse în numai un deceniu și jumătate. În 1857, istoricul Theodor Mommsen constata aceeași realitate sumbră:

„În schimb, în zilele noastre, încă în Transilvania se arde din acele inscripții var. Cuptorul fumegînd de ars var de la intrarea în Sarmizegetusa, Varhel-ul de astăzi, și faptul că această veche metropolă a Daciei nu păstrează acum mai mult de 2 pietre cu inscripții, se explică reciproc îndeajuns“.

Pierderile s-au diminuat odată cu crearea Muzeului Arheologic din Sarmizegetusa și prin intervențiile specialiștilor de la Muzeul din Deva. Cu toate acestea, istoricul Volker Wollmann preciza că s-a reușit recuperarea doar a unei mici părți a patrimoniului sculptural și epigrafic.

Enigma Bisericii din Densuș

La zece kilometri de capitala antică daco-romană se află cel mai vechi lăcaș creștin funcțional din România: Biserica din Densuș. Ridicată în secolul al XIV-lea, edificiul încorporează fragmente masive de la Sarmizegetusa: capiteluri, baze de coloane, fragmente de portaluri, altare și tuburi de canalizare din teracotă. Scriitorul George Călinescu o descria drept o creație ciudată, plină de marmuri și coloane antice aduse de pe ruinele daco-romane.

Originile construcției au stârnit dezbateri aprinse. În 1717, baronul Hohenhausen susținea că edificiul a fost un templu roman dedicat lui Marte. Alți cercetători au avansat ipoteza că ar fi mausoleul generalului roman Longinus. Ziarul „Răvașul” relata în 1904 această perspectivă:

„Cea mai veche biserică românească este de bună-samă cea din Densuș, în Țara Hațegului. Ea e mai veche ca neamul românesc. Neamul nostru s-a plăsmuit din amestecul a două popoare viteze: Dacii şi Romanii, în veacul al 2-lea după Christos. Amestecul acesta a urmat după înfrângerea Dacilor prin oştirea marelui Traian, Împăratul Romei. În lupta lui Traian cu Decebal, eroul mândru al Dacilor a avut jalnic sfârşit. Un general iubit al lui Traian Împăratul, cu numele Longin, care căzând rob în mâna Dacilor, a fost ucis în Sarmisegetusa, cetatea Dacilor, apoi trupul Iui a fost spânzurat pe zidurile cetăţii, ca să-l vadă Romanii. După zdrobirea Dacilor, Romanii au zidit în cinstea Iui Longin o criptă (mausoleu) în care i-au aşezat trupul spre odihnă şi pomenire. Mausoleul acela este biserica de astăzi din Densuş, lângă Grădişte, adecă lângă vechea capitală a Dacilor. Azi slugeşte de biserică creștinească aceasta zidire, care a fost mormântul unui erou şi leagănul unui neam nou. Se vede în ea tabla de pomenire scrisă în cinstea lui Longin. Şi se văd încă chipurile păgâne alăturea de icoanele sfinte ale creştinătăţii.“ — Ziarul „Răvașul”, 1904

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localnicii au fost la un pas de a demola monumentul degradat pentru a înălța o clădire modernă, însă autoritățile austro-ungare au intervenit și l-au clasat ca monument istoric în anul 1870.

Campania de restaurare din 1963 a confirmat că nucleul primar al lăcașului – naosul pătrat susținut de patru pile masive, absida semicirculară și turnul central – este anterior stilului romanic. În etape ulterioare i-au fost adăugate diaconiconul, chiliile și tinda. Cu hramurile „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Prooroc Ieremia”, Densușul este astăzi propus pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Altare și inscripții zăvorâte în zidurile altor biserici

Densușul nu este un caz izolat. La Biserica „Sfântul Gheorghe” din Sânpetru, ctitorită în secolul al XIV-lea, deasupra intrării principale străjuiește un fragment de marmură provenit dintr-un templu antic dedicat zeului Silvanus.

La Sântămăria-Orlea, restaurările din anii ’60-’70 au scos la lumină fragmente dintr-o placă onorifică antică de dimensiuni impresionante, iar demolarea vechii biserici ortodoxe din Nalați a dezvăluit o altă inscripție rară. În comuna General Berthelot, la Tuștea, un altar votiv semnalat încă din 1516 de umanistul J. Mezerzius în ruinele Ulpiei Traiana a fost transportat și montat drept picior de altar (prestol) mai întâi în vechiul lăcaș românesc, apoi în cel nou.

În anuarul „Sargetia” din 1974, Volker Wollmann documenta amploarea fenomenului:

„Un altar descoperit încă în anul 1516 în ruinele Ulpiei Traiana de către J. Mezerzius a fost transportat imediat la Tuștea, unde a fost așezat ca picior de prestol mai întâi în vechea, apoi în actuala biserică românească, iar în preajma bisericii de la Peșteana se găsesc mai multe inscripții romane, aduse evident din ruinele Ulpiei Traiana, unele la data construirii bisericii, ca de exemplu, un fragment de stelă funerară din turnul bisericii, iar altele cu prilejul înălțării zidului de incintă în jurul bisericii și al cimitirului ortodox. Un monument fixat în pavajul bisericii reformate cu câmpul inscripției în sus s-a degradat complet în ultimele decenii.“ — Volker Wollmann, Anuarul „Sargetia”, 1974

Un alt exemplu izbitor de reciclare a pietrei antice se află la Ostrov. Împrejmuirea bisericii ridicate în jurul anului 1360 de cnezii locali a fost alcătuită din fragmente arheologice lăsate în aer liber. În 1923, profesorul Alexandru Bărcăcilă descria acest ansamblu ca pe „un zid ciclopic din 138 de blocuri îngrămădite unul lîngă altul și peste altul, fără cimentare, toate monumente și părți de monumente romane în piatră și marmură”.

Explorează subiectele:

Țara HațeguluiUlpia Traiana SarmizegetusaBiserica Densuș

Distribuie Distribuie Comentarii