De ce coronavirusul ar trebui să schimbe modul în care privim China
La vreo două luni de la primele ştiri privind apariţia unui nou virus în centrul Chinei bilanţul morţilor a depăşit 1.000, eclipsând numărul celor decedaţi la epidemia SARS din 2003. Estimările recente vorbesc de 40.000 de oameni infectaţi, dar aceasta e probabil o subestimare şi cu siguranţă cifra va creşte. Provincia chineză în care a apărut virusul, cu o populaţia mai mare ca a Coreei de Sud, este în carantină, cu străzile goale şi fabricile inactive. Ce va ieşi de aici nu e sigur, dar ce e cert e că virusul are potenţialul de a schimba fundamental China – şi chiar de n-o va face, ar trebui să schimbe modul în care privim noi China.
(analiză preluată din The Washington Post, via Rador)
Dincolo de tragedia umană, impactul imediat al virusului e preponderent de ordin economic. Singura întrebare este cât de mult va încetini economia Chinei şi pentru cât timp. Estimările sugerează că perturbarea ar putea elimina cea mai mare parte dacă nu toată creşterea prognozată a Chinei pentru primul trimestru sau chiar mai mult, un efect care va încetini totodată şi creşterea globală, având în vedere cât de mare şi de integrată a devenit economia Chinei. Puţine lanţuri de aprovizionare nu au măcar câteva componente chinezeşti. În această lume interconectată, puţine lucruri rămân locale pe termen lung.
Impactul cel mai de durată al virusului va fi probabil asupra politicii din China. Legitimitatea politică în China contemporană se bazează în mare măsură pe performanţa economică. Cetăţenii sunt dispuşi să accepte constrângeri asupra libertăţii lor personale şi politice în schimbul unui sistem care le asigură un nivel de trai mai bun. Creşterea economică a Chinei încetinise deja înainte de izbucnirea epidemiei, ceea ce înseamnă că o situaţie nu tocmai ideală se agravează rapid.
În cea mai mare parte, conducătorii Chinei nu se pot învinovăţi decât pe ei. Răspunsul lor la focarul iniţial de la începutul lui decembrie spune mult. China suferă de o mentalitate de tip „împuşcă mesagerul”: criticile, indiferent de validitatea lor, sunt considerate un atac la adresa conducerii politice, iar Partidul Comunist caută să reducă la tăcere dizidenţa. Drept urmare, Li Wenliang, unul dintre primii medici care şi-au făcut îngrijorarea cunoscută public, a fost pedepsit.
S-au pierdut astfel săptămâni preţioase, autorităţile locale refuzând să-şi asume responsabilitatea pentru ca autorităţile centrale să nu dea ulterior vina pe ele. Această paralizie e o consecinţă a consolidării puterii preşedintelui Xi Jinping, care a făcut ca oficialii provinciali să fie incapabili sau refractari să-şi exercite autoritatea fără binecuvântarea conducerii centrale. Celebra campanie anticorupţie a lui Xi, despre care se poate argumenta că e mai degrabă o epurare politică, a substituit în multe cazuri tehnocraţi capabili cu activişti loiali de partid. O caracteristică tipică a sistemelor autoritare este dificultatea de a-şi admite greşelile şi de a se auto-corecta, iar în această privinţă China e un exemplu de manual.
Coronavirusul scoate la lumină contradicţiile din inima Chinei moderne. Este necesar să fie informată populaţia pentru ca oamenii să-şi poată lua măsuri preventive şi să reacţioneze adecvat dacă se îmbolnăvesc, însă guvernului îi e frică să permită larga difuzare a informaţiilor, întrucât acest lucru poate alimenta tulburări, precum şi ideea că populaţia n-a fost ajutată de conducere. Politicile menite a opri răspândirea virusului – carantina şi izolarea la domiciliu – reflectă aceeaşi dilemă.
Întotdeauna este o greşeală să subestimezi capacitatea Chinei de a se ridica la nivelul unor provocări, iar după poticnirea ei iniţială a dat dovadă că are o abilitate unică de a mobiliza resurse. Însă coronavirusul s-a transformat deja în cea mai mare provocare cu care se confruntă Xi. El a concentrat puterea în propriile mâini într-o măsură nemaiîntâlnită de pe vremea lui Mao Zedong; e dificil să-i învinovăţeşti pe alţii atunci când te-ai pus pe tine însuţi în poziţia de primul între inegali.
Este de asemenea şi cea mai mare provocare cu care se confruntă Partidul Comunist de la protestele din 1989 din Piaţa Tiananmen. Dacă autorităţile nu vor reuşi să aducă situaţia sub control şi să restabilească creşterea economică foarte curând, criza are potenţialul de a deveni mult mai semnificativă decât Tiananmen, deoarece acum nu mai e vorba de mii de studenţi care cer reforme, ci de milioane de cetăţeni care solicită o competenţă elementară. Oamenii disperaţi pot face lucruri disperate.
Prezentul capitol ar trebui de asemenea să schimbe şi modul în care văd China cei din exterior. Practic, tot ce se scrie şi se spune despre China pleacă de la premisa creşterii ei economice continue. Dar a presupune că creşterea Chinei va continua într-o manieră consecventă înseamnă să ignori istoria ţării. Ascensiunea ei economică, ajunsă acum în al cincilea deceniu, a început doar după ce Deng Xiaoping a anulat multe dintre politicile lui Mao. Potenţial de instabilitate politică există, întrucât China este un sistem fragil. Comparaţia cu India este instructivă. India nu s-a mobilizat şi organizat nici de departe la fel de bine precum China, iar creşterea ei medie din ultimele decenii a fost doar jumătate din a Chinei, însă democraţia şi societatea civilă îi oferă Indiei un amortizor care Chinei îi lipseşte.
Guvernul SUA are nevoie de un plan pentru posibile scenarii viitoare în care ascensiunea Chinei va fi întreruptă. Putem vedea China condusă de Xi întorcându-se spre naţionalism pentru a crea o diversiune, într-un scenariu de tip „Wag the Dog” [titlul unui film în care preşedintele SUA, implicat într-un scandal sexual în ajunul alegerilor, fabrică un război extern pentru a deturna atenţia electoratului – n.trad.] în care ar pune presiune pe Taiwan ori Hong Kong. Sau am putea vedea China reorientându-se spre interior, pe fondul unor convulsii politice provocate de contestarea lui Xi. Cât ar putea dura o astfel de situaţie şi ce ar rezulta din ea nu putem şti. Singurul lucru care este cert e că nu putem presupune că viitorul Chinei va semăna cu trecutul ei recent.
Articol de Richard Haass (preşedintele grupului de reflecţie Council on Foreign Relations)
Traducere: Andrei Suba
