De la „pădure nebună” la „călău”: ce ascund numele județelor României

Pentru istorici și lingviști, denumirile județelor României spun povești surprinzătoare, legate de păduri întinse, animale sălbatice, populații străvechi, nume de persoane, legende medievale și enigme care nu au fost încă pe deplin descifrate.

Însuși cuvântul „județ”, folosit pentru a desemna o unitate administrativ-teritorială, provine din Evul Mediu și derivă din termenul latin „jude”. Denumirea a fost specifică Țării Românești, unde numeroase județe s-au coagulat de-a lungul cursurilor de apă, preluând numele râurilor. În Moldova, echivalentul administrativ era „ținut”, iar în Transilvania se utilizau termenii „comitat” și „district”, alături de „scaun” pentru anumite zone locuite de sași și secui. Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova și Transilvania multe unități administrative au primit numele unor cetăți sau centre urbane.

Mozaicul lingvistic de pe harta țării

Cât de complicată este istoria acestor nume geografice reiese din cercetările publicate de lingvistul Marius Sala în revista „Familia”, în anii 1973 și 1974, dar și din studiile unor savanți precum Constantin C. Giurescu sau Bogdan Petriceicu Hasdeu. Comparând formele vechi atestate și evoluția lor, specialiștii au identificat straturi lingvistice extrem de diverse:

• Moștenirea antică și traco-dacică: Argeș, Buzău și Timiș sunt atribuite fondului traco-dacic, în timp ce Mureș și Olt păstrează denumiri cunoscute încă din Antichitate, pentru care cercetătorii au avansat diverse interpretări.
• Origini latine și atestări medievale: Pentru unele județe au fost invocate rădăcini latine, iar Alba și Sibiu au fost explicate și prin formele consemnate în documentele latine din Evul Mediu.
• Influențe slave: Dâmbovița — care înseamnă „valea cu stejari” —, Ialomița, Ilfov, Gorj, Dolj, Prahova, Neamț sau Bistrița (prima parte din numele județului Bistrița-Năsăud) au fost puse în legătură cu limbile slave, păstrând adesea detalii despre vegetație ori caracteristicile apelor.
• Urme turcice și maghiare: Teleorman — tradus prin „pădure nebună” —, Vaslui și Tulcea poartă amprenta populațiilor turcice (turci, cumani sau pecenegi), în vreme ce pentru Hunedoara, Bacău și Sălaj au fost propuse explicații maghiare.
• Alte populații și nume de persoane: Galați a fost pus în legătură cu celții, Iași cu alanii (populație de origine iraniană), iar Arad, Bihor, Botoșani și Brăila au fost explicate pornind de la nume de persoane.

Nume născute din ape străvechi

În cazul județului Argeș, denumirea provine de la râu. Marius Sala aprecia drept cea mai convingătoare explicația lui Vasile Pârvan, care îi atribuia o origine tracică și vedea în forma Ordessos, menționată de Herodot, o transcriere imperfectă a lui Argesos. Pornind de la rădăcina indo-europeană arg-, cu sensul de „alb”, Pârvan și Sala interpretau denumirea drept o caracteristică a cursului de apă, însemnând „apă strălucitoare, albicioasă”. Lingvistul considera puțin probabil ca numele să fi aparținut inițial unei așezări, întrucât hidronimele sunt, de obicei, mai vechi și mai stabile decât alte toponime.

O rădăcină dacică a fost propusă și pentru Timiș. Conform dicționarului etimologic realizat de lingvistul Kiss Lajos, o ipoteză pornește de la forma „thibh-isjo”, cu înțelesul de „mlăștinos”. Numele ar fi trecut ulterior prin filiera slavă (Tamiș), maghiară (Temes) și germană (Temesch), ajungând în română la forma actuală.

De la demnitari medievali la „călău” și „vifor”

Județul Alba își trage numele de la Alba Iulia, oraș cunoscut și sub denumirea slavă Bălgrad („Cetatea Albă”). În paginile revistei „Familia” din 1973, Marius Sala menționa atât formele latine medievale Alba și Alba Gyulae, cât și echivalentele maghiare (Fehérvár) și germane (Weissenburg), explicând dubla semnificație a epitetului:

„Epitetul alb are în aceste cazuri sensul lui propriu impus de culoarea apei sau de constituția chimică a solului, de reflexele luminii solare etc., dar poate avea și un sens metaforic datorat faptului că «albul» desemnează, în popor, un lucru plăcut, agreabil, favorabil în opoziție cu «negrul», care indică ceva «nefavorabil».”

— Marius Sala

În ceea ce privește al doilea termen, Iulia, acesta trimite la numele unui demnitar, Gyula, căruia Sala îi atribuia o probabilă origine pecenegă. Astfel, Alba Gyulae însemna „Cetatea albă a lui Gyula”, forma Iulia apărând ulterior prin apropierea grafică de numele latin.

Tot de la reședința sa și-a luat numele și județul Arad. Orașul apare atestat în secolul al XII-lea sub formele Orod și Orodinum, iar Marius Sala indica anul 1658 pentru apariția formei Arad, considerând că la bază se află un nume de persoană:

„Nu este singurul caz din toponimia țării noastre când numele unei localități se trage de la o persoană care a putut fi la origine fie stăpânul așezării, fie întemeietorul ei. Dintre numeroasele nume personale întrebuințate, fără nicio modificare formală, ca nume topice amintim câteva: Aldea, Bălan, Corbu, Crăciunel, Lupșa, Negru.”

— Marius Sala

Un caz aparte este Bacău, numit după orașul de reședință. Potrivit lui Marius Sala, la originea toponimului stă un nume de persoană care poate fi asociat cuvântului maghiar „bakó”, însemnând „călău”. Lingvistul nota că un astfel de nume de familie a fost consemnat în sudul Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Referitor la expresia „a-și găsi bacăul” („a da de belea”), pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu o legase de vama Bacăului, Sala admitea că s-ar fi putut forma și independent de numele orașului, prin păstrarea sensului de „călău”.

Pentru Bihor — nume purtat de județ, de masivul muntos și de vechea așezare cunoscută azi ca Biharia — au fost avansate mai multe teorii. Marius Sala o considera cea mai plauzibilă pe cea formulată de Nicolae Drăganu, care lega denumirea de un nume de persoană derivat de la „vifor”.

Păduri, lupi, corbi și ecouri otomane

Numele județului Vaslui, preluat de la orașul de reședință, a fost explicat prin contactul cu populațiile turcice care au traversat Moldova în Evul Mediu. Lingvistul Alexandru Philippide susținea o origine cumană: rădăcina „vas” ar fi desemnat o zonă împădurită, ceea ce ar da denumirii sensul de „râul care curge între păduri”. Ipoteza se potrivește cu peisajul vechiului ținut moldovenesc, unde văile apelor erau încadrate de codri întinși, însă originea exactă continuă să fie disputată.

La rândul său, Tulcea își are numele de la orașul de reședință din vecinătatea Deltei Dunării, fiind pus pe seama influențelor turcice acumulate în Dobrogea în secolele de stăpânire otomană. Istoricul Constantin C. Giurescu îi atribuia o origine turcă și îl compara cu orașul Tulcin din regiunea istorică a Transnistriei, deși această paralelă nu oferă o certitudine etimologică. De-a lungul timpului, așezarea a fost consemnată în forme apropiate celei de astăzi, adaptate limbilor vorbite în zonă.

În cazul județului Vâlcea, specialiștii au indicat vechiul termen slav „vâlk”, care însemna „lup”. O ipoteză sugerează că a desemnat mai întâi un nume de persoană — Vâlcu sau Vâlcea —, transferat apoi asupra ținutului. Nicolae Iorga a pus această explicație în legătură cu cnezatul lui Farcaș, menționat în Diploma cavalerilor ioaniți din 1247, întrucât numele maghiar Farkas se traduce tot prin „lup”. Alte teorii leagă însă denumirea de cuvântul românesc „vâlcea”, diminutiv al lui „vale”, ca referire directă la relief.

Pentru Vrancea, o interpretare susținută de Constantin C. Giurescu pornește de la termenul slav „vrana” („corb”), conferindu-i sensul de „țara corbilor” sau „ținutul întunecat”, aluzie la pădurile dese din zona montană. Alți cercetători au respins această variantă, preferând explicații legate de configurația depresionară a regiunii sau de un nume de persoană. Lingvistul Iorgu Iordan considera plauzibilă proveniența dintr-un antroponim, la fel ca în cazul altor regiuni istorice, astfel că „țara corbilor” rămâne doar una dintre ipoteze.

Județele dispărute de pe harta României

Împărțirea administrativă a teritoriilor românești a suferit numeroase modificări de-a lungul secolelor, până la jumătatea secolului XX. În urma reorganizărilor, numeroase județe, ținuturi și comitate au dispărut, fiind comasate sau înlocuite de structuri noi:

• În Moldova: au funcționat județele și ținuturile Putna, Adjud, Trotuș, Tecuci, Covurlui, Bârlad, Tutova, Fălciu, Roman, Cârligătura, Hârlău, Dorohoi și Hotin, numite fie după râuri, fie după târgurile centrale. Numele Putna a fost asociat termenului slav pentru „drum”, iar Tutova ar proveni dintr-un cuvânt slav legat de mure.
• În Transilvania: au existat comitatele Odorhei, Trei Scaune, Târnava Mare, Târnava Mică, Dăbâca, Turda-Arieș, Făgăraș și Zarand. Pentru Zarand, Constantin C. Giurescu a propus o legătură cu un termen iranian sau scitic asociat aurului, iar denumirea Rodna a fost explicată printr-un cuvânt slav referitor la metale și minereuri.
• În Țara Românească: harta veche cuprindea județele Romanați, Jaleș, Motru, Pădureț, Muscel, Săcuieni, Râmnic și Vlașca. Numele acestuia din urmă, de origine slavă, se traduce prin „Țara Vlahilor”, păstrând amintirea populației românești întâlnite de slavi în această regiune.

Explorează subiectele:

județele României toponimie istorie

Distribuie Distribuie Comentarii