Dincolo de mituri: ce sărbătoresc, de fapt, americanii pe 4 iulie. Detaliul ascuns din spatele rupturii de englezi

Pe 4 iulie 2026 se implinesc 250 de la un moment istoric atât pentru Statele Unite dar și pentru întreaga lume. Mai precis, au trecut două secole jumătate de la semnarea Declarației de Independență a Statelor Unite față de Imperiul Britanic și nașterea unei super puteri mondiale.

În fiecare an, pe 4 iulie, americanii sărbătoresc cel mai important eveniment al istoriei nord-americane. Este vorba despre proclamarea Declarației de Independență a celor 13 colonii americane în cadrul Congresului Continental de la Philadelphia.

Practic, a reprezentat actul de naștere al Statelor Unite ale Americii și desprinderea coloniilor nord-americane de Imperiul Britanic. Acest act a avut o dublă importanță, atât pentru americani, cât și pentru întreaga lume. Propriu-zis, a însemnat nașterea națiunii americane și începutul unui stat independent, dar mai ales afirmarea oficială, într-un stat, a unor principii fundamentale precum libertatea, egalitatea și dreptul popoarelor de a se autoguverna. „Toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați cu drepturi inalienabile, precum viața, libertatea și căutarea fericirii”, preciza Thomas Jefferson, unul dintre „părinții întemeietori” ai Statelor Unite.

Propriu-zis, Revoluția Americană și mai ales Declarația de Independență au întețit focul revoluțiilor democratice în Europa și dorința de autodeterminare a popoarelor. Practic, pentru multe popoare, 4 iulie este asociată cu ideea că o națiune își poate câștiga independența și își poate decide propriul destin. Printre acestea se numără Revoluția Franceză și mai multe mișcări de independență din America Latină. Independența SUA a dus la apariția unui nou stat care avea să devină, în timp, una dintre cele mai influente puteri economice, militare și culturale ale lumii. Evoluția SUA a modelat profund istoria ultimelor două secole. Americanii sărbătoresc această zi națională cu parade, concerte, picnicuri, competiții sportive, reuniuni de familie și spectacole impresionante de artificii.

În jurul zilei de 4 iulie 1776 și al Declarației de Independență s-a creat o adevărată mitologie patriotică, idealizată și romanțată. În plus, independența nu a fost obținută nici ușor, nici pașnic și a fost, mai degrabă, marcată de numeroase atrocități, de lupte extrem de sângeroase și, totodată, de o țară ruptă în două. Războiul de Independență american a îmbrăcat, pe de o parte, și forma unui adevărat război civil colonial.

„Adevărul” vă prezintă o scurtă incursiune în istoria acestui moment atât de important pentru istoria Statelor Unite.

Un război pe care majoritatea populației americane nu l-a dorit

Primul adevăr, aparent șocant, despre Declarația de Independență și, mai ales, Războiul de Independență American este acela că majoritatea populației din coloniile americane nu a dorit războiul cu Imperiul Britanic și nici măcar desprinderea de Coroana Britanică. Este adevărat că doreau ca lucrurile să se îmbunătățească, dar nici nu erau dispuși sau se codeau să recurgă la măsuri radicale, precum aceea de a nu mai fi supuși ai regelui englez. Și asta fiindcă americanilor nu le mergea rău în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Adevărul este că cele 13 colonii americane erau prospere în preajma Războiului de Independență American. În anul 1775, acestea se întindeau de la Massachusetts, în nord, până la Georgia, în sud, de-a lungul a 1.600 de kilometri de coastă și acopereau o suprafață de peste 1,1 milioane de kilometri pătrați. Imaginați-vă că acestea reprezentau doar aproximativ 8,6% din suprafața de astăzi a Statelor Unite. Adică fără zona centrală și de vest, fără Texas și alte state importante. Cu cinci ani înainte de începerea revoltelor, populația celor 13 colonii se ridica la 2,5 milioane de locuitori. Majoritatea coloniștilor locuiau în porturile atlantice, precum Boston, New York, Philadelphia, Charleston și Brunswick. Deși coloniale, erau orașe cosmopolite, bine dezvoltate, cu o pătură socială bogată și bine educată. În adâncul teritoriului american locuiau mai ales fermierii, negustorii de blănuri, aventurierii și militarii din forturile de apărare.

Diversitatea era substanțială în colonii, cu o diferențiere mare între nord și sud. În coloniile nordice, industria și agricultura erau ramurile economice principale, cu producție de cherestea, cereale sau creșterea animalelor. În sud, agricultura latifundiară era baza. Acolo se cultivau, cu munca sclavilor negri, tutun, bumbac și indigo. Era și o oarecare diversitate etnică, deși majoritatea primilor coloniști proveneau din rândul protestanților persecutați din Anglia, Olanda, Scoția, Franța sau Germania. Era și o consistentă populație de culoare, aproximativ 20%, adusă din Africa. O bună parte erau sclavi, alții eliberați pentru a munci în nordul industrial.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, majoritatea coloniilor erau administrate de un guvernator regal, consiliul său și o adunare colonială electivă. Ca reprezentanți regali, guvernatorii controlau trupele din coloniile lor. Peste 7.000 de soldați britanici asigurau paza în garnizoanele din colonii.

În preajma Războiului de Independență American, cele 13 colonii cunoscuseră o dezvoltare constantă. Erau răsfățatele Coroanei, în condițiile în care plăteau taxe mult mai mici decât orice cetățean britanic. Poate și tocmai de aceea, atunci când Războiul de Independență a izbucnit, doar 40% dintre locuitorii celor 13 colonii americane erau susținători ai independenței față de Coroana Britanică. Aproximativ 20% dintre coloniști erau susținători deschiși ai Imperiului Britanic, iar ceilalți 40% nu erau convinși că războiul era cea mai bună soluție, dar nu țineau partea niciuneia dintre tabere. Practic, stăteau în expectativă și erau gata să se dea de partea celui care avea să câștige războiul.

„Se estimează că patrioții aveau sprijinul a aproximativ 40% din populația colonială. Acești rebeli proveneau din toate sectoarele societății și includeau fermieri, avocați, meseriași și negustori. Majoritatea o duceau bine, deoarece economia celor 13 colonii prospera. De fapt, americanii aveau cel mai ridicat nivel de trai și cele mai mici impozite din lumea occidentală. În 1763, britanicul mediu plătea 26 de șilingi pe an în impozite, comparativ cu o contribuție de un șiling din partea contribuabilului mediu din Massachusetts. Totuși, patrioții erau convinși că prosperitatea și libertatea lor erau amenințate”, precizează cei de la National Army Museum din Marea Britanie.

Ce i-a determinat, de fapt, pe americani să-și dorească independența

Dacă erau „răsfățații” Imperiului Britanic, ce i-a determinat, totuși, pe americani să se ridice împotriva Coroanei și să-și dorească independența? Răspunsul nu era foarte simplu, mai ales că motivele au fost destul de complexe și diverse. Practic, mai multe clase sociale și categorii profesionale au fost afectate de anumite decizii ale Coroanei Britanice și considerau că lucrurile nu mai pot continua așa.

Unul dintre aceste motive s-a legat de statutul social al unei burghezii tot mai puternice în coloniile americane. În marile orașe coloniale se ridicase o pătură de îmbogățiți, fie mari proprietari de companii comerciale, fie armatori, fie negustori de sclavi, mari proprietari de pământuri sau industriași. Aceștia doreau și recunoaștere socială și politică în cadrul Imperiului. Coloniștii nu aveau niciun reprezentant în Parlamentul britanic, astfel încât legile erau adoptate fără consultarea lor. Coloniștii americani își doreau drepturile fundamentale ale cetățenilor britanici, susținute de principiile iluministe. În ciuda prosperității, se simțeau cetățeni de mâna a doua, care nu aveau niciun cuvânt de spus. Nu mai vorbim de numărul tot mai mare de intelectuali importanți de origine burgheză din orașele coloniale de pe coastă. Adepți ai iluminismului, aceștia credeau în dreptul la autodeterminare.

De cealaltă parte erau aventurierii, vânătorii și trapperii americani, care erau înfuriați de faptul că, prin Proclamația din 1763, Coroana le-a interzis expansiunea spre vest, în teritoriile proaspăt cucerite de la francezi. Acestor categorii de nemulțumiți le-a pus capac creșterea taxelor și monopolul comercial tot mai apăsător impus de companiile britanice. După Războiul de Șapte Ani, în care britanicii au cheltuit enorm și au ajuns aproape de faliment, reprezentanții Coroanei au inventat noi taxe impuse coloniștilor pe bunurile de bază. Este vorba despre legi precum Stamp Act sau Townshend Acts. Coloniștii au considerat aceste măsuri abuzive, creând sloganul „Niciun impozit fără reprezentare”, cerând să aibă trimiși în Parlamentul britanic.

Dar cea mai revoltătoare taxă pentru negustorii americani a fost „Legea Melasei” din 1733. Avea un impact deosebit, mai ales fiindcă 85% din exporturile de rom din New England erau fabricate din melasă de import. La toate acestea se adăugau și obligativitatea coloniilor americane de a întreține, pe cheltuială proprie, armata. Toate aceste suprataxări și controlul tot mai strict al Coroanei Britanice au provocat nemulțumirea coloniștilor. Americanii spuneau că doar propriile adunări populare, și nu Parlamentul Britanic, aveau dreptul de a percepe taxe. Iar cei mai afectați erau membrii burgheziei americane, adică motorul națiunii. Aceștia erau tot mai convinși că s-ar fi descurcat mult mai bine fără britanici.

Anul Centenar: Modelul Wilson

O aroganță britanică și focul de armă care a pornit un război

Așa cum precizam, americanii erau reticenți în a se desprinde de Coroana Britanică și chiar în a începe un război. Aceștia doreau mai degrabă niște drepturi sociale și politice, precum și o relaxare a fiscalității. Până și susținătorii independenței erau dispuși la un compromis cu regele britanic și nu-și doreau un conflict. Drept dovadă este faptul că, înaintea Declarației de Independență, reprezentanții coloniilor americane au încercat să se împace cu regele britanic George al III-lea. În 1775, la Al Doilea Congres Continental, delegații coloniilor au elaborat „Petiția Ramurii de Măslin”, un document prin care sperau să evite războiul total și desprinderea de Imperiul Britanic. Doar un mic grup de patrioți, conduși de John Adams, nu a fost de acord cu această inițiativă.

Autoritățile britanice nu au făcut decât să pună gaz pe foc în relația cu americanii. Au acționat ca împotriva unor supuși rebeli care trebuiau puși la punct. După protestele americanilor și acțiuni de genul „Boston Tea Party” (patrioți americani deghizați în amerindieni au vărsat încărcătura unor nave comerciale britanice care transportau ceai în ocean), britanicii, în loc să încerce să negocieze sau să trateze oficial cu reprezentanții coloniilor, au preferat varianta în forță, provocatoare.

Mai precis, au trimis în secret, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1775, peste 700 de soldați britanici din garnizoana de la Boston, cu ordinul de a captura liderii rebeli și de a distruge depozitele de muniție ale coloniștilor de la Concord. În dimineața zilei de 19 aprilie, britanicii s-au întâlnit la Lexington cu un grup restrâns de miliții americane. Cele două grupuri armate s-au privit, dar nu au acționat decisiv. Un foc de armă, tras de cine știe de unde (nici până astăzi nu se știe din ce tabără s-a tras), a declanșat conflictul. A urmat un schimb de focuri între britanici și americani. Contingentele britanice erau net superioare ca organizare, pregătire militară și echipament, așa că milițiile americane au fost împrăștiate.

Trupele britanice și-au continuat drumul spre Concord, unde au distrus o parte din provizii. Milițiile învinse de trupele britanice la Lexington au dat sfoară în țară și au adunat tot mai mulți oameni. Înarmați până în dinți, coloniștii americani au plecat după trupele britanice. La podul North Bridge din Concord a izbucnit o nouă luptă deschisă. De această dată, britanicii au fost spulberați și puși pe fugă către Boston. A fost o retragere de-a dreptul sângeroasă. Pe drumul de întoarcere, milițiile americane au folosit tactici de gherilă (tragerea din spatele copacilor și al caselor) și făceau ravagii în rândurile britanicilor. Doar sosirea unor întăriri din garnizoana de la Boston a împiedicat anihilarea completă a coloanei.

Văzând că lucrurile au escaladat, reprezentanții coloniilor americane, așa cum precizam ceva mai sus, au încercat să dreagă lucrurile și să se împace cu regele britanic, elaborând acel act de care spuneam, „Petiția Ramurii de Măslin”. A urmat aroganța regelui George al III-lea, care, în loc să ia în considerare doleanțele americane și dorința lor de împăcare, a preferat să refuze citirea petiției. Din acel moment a izbucnit cu adevărat Războiul de Independență American. Nu mai era cale de întoarcere. Probabil că, dacă regele englez ar fi renunțat la suprataxarea coloniilor americane și le-ar fi acordat libertăți și privilegii sporite, Revoluția Americană nu ar mai fi avut loc. Dar istoria nu este contrafactuală.

Declarația de Independență, proclamată pe 2 iulie și semnată pe 2 august

Declarația de Independență, proclamată pe 2 iulie și semnată pe 2 august

Deși 4 iulie este Ziua Independenței, istoria ne arată că, de fapt, Declarația de Independență a fost proclamată prima dată cu două zile mai devreme și a fost semnată abia aproape o lună mai târziu. Practic, documentele oficiale arată că Declarația de Independență a fost proclamată pe 2 iulie 1776.

„A doua zi a lunii iulie 1776 va fi cea mai memorabilă epocă din istoria Americii”, scria John Adams. În plus, Declarația oficială de Independență a fost finalizată două săptămâni mai târziu și semnată de reprezentanții coloniilor americane abia pe 2 august. Practic, pe 4 iulie 1776 a fost ratificată formularea Declarației de Independență.

„Thomas Jefferson a prezentat un proiect al ceea ce avea să devină Declarația de Independență în zilele dinaintea datei de 4 iulie 1776. Congresul în plen a dezbătut, a revizuit și a editat documentul pe 2 și 3 iulie. Până pe 4 iulie au ratificat formularea. Dar copia oficială a Declarației de Independență nu a fost finalizată oficial decât două săptămâni mai târziu și nu a fost semnată decât pe 2 august. Pictura faimoasă a lui John Trumbull, reprezentându-i pe Jefferson, John Hancock, John Adams, Ben Franklin și Roger Sherman, nu înfățișează semnarea, ci momentul în care ei prezintă proiectul din 28 iunie 1776”, precizează cei de la University of Central Florida.

Povestea Muntelui Rushmore, simbolul american din Vestul Sălbatic. De ce consideră triburile indigene că este un monument profan

Declarația de Independență a Statelor Unite cuprindea patru părți principale: preambulul (care susține drepturile inalienabile la viață și libertate), declarația de principii privind suveranitatea poporului, o listă cu 27 de acuzații aduse regelui George al III-lea și proclamația finală prin care cele 13 colonii devin state independente.

Un conflict marcat de atrocități și parțial de război civil

Războiul de Independență al Statelor Unite, prezentat de obicei într-o manieră romanțată, a fost, de fapt, un conflict extrem de sângeros, marcat de atrocități și lupte fratricide. Acesta a durat aproximativ 8 ani și 5 luni, de pe 19 aprilie 1775 până pe 3 septembrie 1783.

În primul rând, un aspect puțin cunoscut publicului larg este faptul că acest conflict a îmbrăcat și haina unui război civil. Așa cum am precizat anterior, aproximativ 20% din populația colonială americană era pentru rămânerea în Imperiul Britanic. Acești americani erau porecliți „loialiști” și făceau parte din categoria marilor proprietari de pământuri, a funcționarilor regali, a clerului anglican și a tuturor celor care își datorau bunăstarea legăturilor cu Imperiul Britanic. Comunități loialiste importante existau în Georgia, Carolina și New York.

Mai mult decât atât, aproximativ o treime din populația coloniilor americane a luptat de partea britanicilor. Războiul a divizat familii întregi. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Benjamin Franklin și al fiului său, William, care era loialist. Au fost cazuri în care frații au luptat în tabere diferite, la fel ca rudele sau foștii prieteni.

Războiul de Independență American a fost o combinație unică de insurecție antiguvernamentală, război civil și conflict etnic. În aceste condiții, a existat o predispoziție la atrocități. Cruzimile au avut loc de ambele părți.

Printre atrocitățile comise în timpul Revoluției Americane s-au numărat și navele-închisoare britanice. Mii de patrioți americani capturați au fost îngrămădiți și închiși pe nave transformate în pușcării plutitoare, ancorate în largul orașului New York. Condițiile erau insalubre, iar foametea și bolile au provocat moartea a mii de prizonieri.

Mai apoi, au fost crimele de război comise de forțele locotenent-colonelului britanic Banastre Tarleton, care a dobândit porecla de „Bloody Ban” („Ban cel Sângeros”). Acesta a ordonat masacrarea a sute de soldați ai Armatei Continentale care încercau să se predea.

De cealaltă parte, trupele revoluționare americane au atacat și masacrat triburile de amerindieni care luptau alături de trupele britanice. În urma masacrului de la Gnadenhutten (1782), membri ai miliției din Pennsylvania au ucis 96 de indieni Delaware, aliați ai britanicilor. Majoritatea erau însă femei și copii, culmea, convertiți la creștinism.

Aceste evenimente arată că Războiul de Independență al Statelor Unite nu a fost doar o luptă pentru libertate, ci și un conflict extrem de complex și sângeros, în care atrocitățile au fost comise de ambele tabere, iar populația civilă și comunitățile indigene au suferit pierderi devastatoare.