Limba română, între tradiție și modernitate: cronicari la liceu și „corporateză”

Limba română, fundamentată pe latinitate, este comparată cu o casă la care fiecare generație adaugă o nouă cameră. De la influența franceză din secolul trecut, cuvintele boierilor venite direct de la Paris, la impactul englezei post-1989, adusă de televiziuni, calculatoare și „visul american”, limba a fost într-o continuă metamorfoză. Astăzi, un nou dialect se conturează pe telefoane, cel al internetului și al rețelelor sociale, caracterizat prin prescurtări, anglicisme și emoji care completează fraza acolo unde cuvântul lipsește. Această transformare ridică întrebarea dacă asistăm la o degradare sau la o evoluție firească.

Între cronicile lui Miron Costin și Grigore Ureche, încă prezente în manualele școlare, și „corporateza” care ne inundă corespondența, limba română rămâne, în spiritul versurilor lui Nichita Stănescu, o patrie – un reper la care ne putem întoarce când simțim că ne înstrăinăm. Regionalismele se sting treptat, greșelile de limbă devin normă prin repetiție, iar inteligența artificială începe să scrie alături de noi.

Regionalismele: O moștenire în declin, o limbă în uniformizare?

Dispariția treptată a regionalismelor este un subiect de reflecție pentru specialiști. Istoricul Adrian Cioroianu consideră acest fenomen o pierdere, dar una inevitabilă și comună tuturor limbilor și dialectelor, prevăzând o reducere semnificativă a numărului de limbi vorbite peste milenii.

Scriitoarea Doina Ruști subliniază că regionalismele constituie o „rezervă a limbii”. Ele pot fi aduse în limba literară de către scriitori, exemplificând cu generalizarea formei „Paște” prin Caragiale, detronată ulterior de „Paști” sub influența ardeleană și ecleziastică.

Artistul vizual Dan Perjovschi regretă această pierdere, însă notează că uniformizarea este deja realizată de viața contemporană, prin branduri și tehnologie, citând expresii precum „îmi iau un Mac de la mall” sau „scroll, txt, like!”.

Varujan Vosganian, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România, aduce în discuție exemplul armenilor din Moldova, care și-au păstrat limba peste cinci secole datorită izolării, spre deosebire de descendenții supraviețuitorilor genocidului armean din România, dintre care doar aproximativ 5% mai vor armenește după un secol. El atribuie dispariția regionalismelor creșterii mobilității interumane, scăderii semnificative a populației rurale (de la peste 80% la sub 50% în ultimul secol) și alfabetizării, care a asigurat accesul la o limbă comună. Cu toate acestea, el afirmă că, chiar dacă pentru un copil de astăzi multe cuvinte din Creangă rămân necunoscute, farmecul poveștilor nu dispare.

Emanuela Timotin, filolog și director al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, observă că, deși baza literară este muntenească, atașamentul față de graiul local persistă, chiar și în mediul academic (de exemplu, pronunția diftongului din „cafea” diferă între un intelectual din Brașov și unul din București). Ea menționează că unele regionalisme dispar nu doar prin nivelarea limbii literare, ci și pentru că obiectele desemnate de ele nu mai sunt folosite. Un exemplu recent este „abzițui”, un termen bucovinean din terminologia lemnului („a tăia cu fierăstrăul”), inclus în prima fasciculă a noii serii a „Dicționarului limbii române”. Timotin concluzionează că dispariția regionalismelor nu a constituit niciodată un obstacol major pentru înțelegerea între români.

Bogdan Harhătă, cercetător științific la Institutul de Lingvistică din Cluj-Napoca, consideră dispariția regionalismelor un proces firesc de evoluție lingvistică. El afirmă că acestea nu dispar, ci trec într-un fond de rezervă istoric, accesibil prin dicționare. Fenomenul, observat și de generații anterioare de lingviști, este un factor unificator între regiuni și nu ar trebui să ne îngrijoreze, deoarece limba își reînnoiește vocabularul fără a-și pierde identitatea. El dă exemplul cuvântului „botfori”, cândva cunoscut, astăzi mai puțin înțeles.

Cronicarii în programa de liceu: O punte către rădăcinile culturii

Dezbaterea privind păstrarea scrierilor vechi, precum cele ale lui Miron Costin sau Grigore Ureche, în programa de Limba Română la liceu a stârnit numeroase discuții. Adrian Cioroianu susține ferm menținerea cronicarilor în manuale datorită valorii cruciale a informațiilor pe care le transmit pentru istoria limbii și culturii. El propune ca o soluție de a face aceste texte mai accesibile regândirea lor de către scriitori contemporani, comparând procesul cu modul în care opera lui Shakespeare a fost rescrisă de-a lungul secolelor pentru a rămâne relevantă.

Doina Ruști argumentează că fără „începutul” istoriei literare nu poate exista un deznodământ credibil. În programa actuală, se acordă doar două ore secolului al XVII-lea, fără autori obligatorii. Citirea textelor din acea epocă nu presupune memorizarea de arhaisme, ci contactul cu „spiritul care a guvernat nașterea” culturii noastre, exemplificând cu dificultatea traducerii unui letopiseț românesc de către profesorul James Brown.

Dan Perjovschi ar opta pentru „contemporaneizarea” integrală a materiei, păstrând doar ceea ce are sens astăzi sau poate fi interpretat printr-o grilă contemporană, fără a șterge complet. El consideră că elevii folosesc o limbă care nu mai există în manuale, ci doar pe telefoane și tablete.

Varujan Vosganian a subliniat implicarea Uniunii Scriitorilor în susținerea variantei cronologice (diacronice) de studiu a literaturii române la liceu, considerând viziunea tematică anterioară un experiment eșuat, care nu a stimulat lectura și nu a combătut analfabetismul funcțional. El a accentuat că literatura este, în primul rând, o întâlnire personală și intimă. Vosganian a demontat criticile conform cărora textele cronicarilor nu ar fi literatură, că „Țiganiada” ar fi rasistă sau că Dimitrie Cantemir ar fi prea dificil pentru un adolescent, respingând ideea că viziunea cronologică ar încuraja extremismul ca o tentativă de a denatura dezbaterea.

Emanuela Timotin consideră includerea scrierilor vechi o „mare victorie” pentru procesul educațional, oferind tinerilor o educație mai solidă, fundamentată istoric, cu condiția unei selecții atente a textelor. Ea sugerează, pe lângă fragmente din autori clasici, includerea unor scrisori, inclusiv ale femeilor, și a unor texte religioase apocrife din secolul al XVI-lea, comparate cu opere moderne ca „Theodoros” de Mircea Cărtărescu.

Bogdan Harhătă salută această restituire în noua curriculă ca pe un element „îmbucurător”, esențial pentru ca tinerii să cunoască rădăcinile culturii naționale. El notează că româna lui Costin sau Ureche este ușor inteligibilă pentru cititorul contemporan și sugerează că o atenție sporită acordată literaturii vechi ar fi benefică, deoarece este mai puțin accesibilă decât cea din secolul XX și oferă o „literatură cu o poveste”, un element atractiv pentru elevi.

„Corporateza” și jargoanele profesionale: O modă trecătoare sau o amenințare?

Apariția și răspândirea jargonului profesional, cunoscut sub numele de „corporateză”, ridică întrebări despre impactul său asupra limbii române. Adrian Cioroianu consideră că jargoanele au existat dintotdeauna și vor dispărea la fel de natural. El estimează că influența lor pe termen lung asupra limbii este modestă, fiind înlocuite de alte expresii, la fel cum termeni precum „malagambist” din anii ’50 sau „ești marfă/beton” ar putea deveni de neînțeles sau chiar ofensatori peste decenii.

Doina Ruști amintește că limbajul profesional a fost mereu închistat, invocând documentele de cancelarie din secolul al XVIII-lea, pline de slavonisme și grecisme. Literatura, de-a lungul timpului, a persiflat jargoanele, iar limba absoarbe doar o cantitate neglijabilă din limbajele specializate. Ea consideră că moda împrumuturilor dintr-o limbă dominantă este necesară pentru circulația sensurilor și influențelor, citând „a face sens” ca un calc lingvistic cu urme infime în română, în timp ce „a implementa” a fost un neologism necesar care a umplut un gol și a fost acceptat, spre deosebire de cuvintele care nu rezistă și sunt doar „turiști trecători”.

Dan Perjovschi se declară mai îngrijorat de „legaleza” și de limbajele specializate excesiv de nișate (în rapoarte bancare, de poliție sau decizii CCR), decât de expresii cotidiene precum „nu mă pot focusa”.

Varujan Vosganian explică faptul că jargonul, deși uneori perceput peiorativ, este legat de o anumită îndeletnicire și facilitează comunicarea. El dă exemple precum jargonul marinăresc sau expresia masonică „Eternul Orient” pentru moarte. Vosganian subliniază că jargonul nu reprezintă o amenințare la adresa limbii române, iar excesele corporatiste vizează mai degrabă unicitatea și intimitatea umană, nu limba în sine, pe care o descrie ca fiind „a viului din noi”.

Emanuela Timotin susține că doar neologismele utile vor rezista testului timpului, iar impactul real al „corporatezei” asupra românei se va vedea abia atunci.

Bogdan Harhătă consideră că existența jargonului profesional este justificată și normală, fără a reprezenta un motiv de îngrijorare. Acestea, precum „corporateza”, „medicaleza”, „inginereza” sau „juridiceza”, funcționează ca subentități separate, cu interacțiuni minime cu nucleul central al limbii. El explică faptul că distincția dintre un neologism util și un import inutil poate fi stabilită doar după trecerea unei generații, pe baza uzului încetățenit și permanentizat.

Explorează subiectele:

Limba română Literatură română veche Jargoane

Distribuie Distribuie Comentarii