În fiecare decembrie, poinsettia inundă casele și magazinele – este atât de prezentă încât riscă să devină doar o simplă recuzită sezonieră. Totuși, frumoasa floare roșie nu este o decorațiune care a ajuns la Crăciun din întâmplare. Este o supraviețuitoare, un simbol politic și un martor tăcut al secolelor de schimb cultural. Povestea sa se întinde de la ritualul vechilor azteci la diplomație, de la cosmologia indigenă la capitalismul global.

Floarea a fost adusă în Europa în secolul XIX. FOTO: pexels

Cu mult înainte de a fi asociată cu Crăciunul, planta cunoscută astăzi sub numele de Euphorbia pulcherrima creștea sălbatic pe versanții Pacificului din sudul Mexicului. Aztecii o numeau „cuetlaxōchitl“, un cuvânt care nu se traduce ad litteram, dar care poate fi înțeles drept „floare care crește în reziduuri“ sau „floare asemănătoare pielii“. Aceasta nu era un ornament festiv, ci o plantă utilitară și simbolică. Pigmenții săi roșii erau folosiți pentru coloranți. Seva sa lăptoasă, toxică în doze mari, avea aplicații medicinale. Cel mai important, culoarea roșie avea o simbolistică: sânge, sacrificiu, renașterea zilnică a soarelui. Într-o civilizație în care cosmologia și botanica erau împletite, planta aparținea deja domeniului religiei.

Cucerirea spaniolă din secolele XV-XVI nu a șters această semnificație. Misionarii catolici, atenți la puterea persuasivă a simbolurilor, au observat că planta înflorea iarna, aproximativ la timp pentru Crăciun. Roșul, legat de sacrificiul lui Iisus Hristos, și forma de stea dată de frunzele sale superioare – confundate cu petalele – au conceput o nouă metaforă: Steaua Betleemului. Așadar, o plantă locală a vechilor azteci a fost integrată într-o narațiune europeană. Poinsettia a devenit parte a poveștii Nașterii Domnului din Mexic, în special printr-o legendă populară în care un copil sărac punea buruieni la altarul unei biserici, doar pentru ca acestea să înflorească în mod miraculos în flori roșii strălucitoare.

Floarea diplomației

Planta ar fi putut rămâne un obicei regional de Crăciun dacă nu ar fi existat un om al cărui nume ar fi moștenit-o. Joel Roberts Poinsett a fost primul ambasador al SUA în Mexic, numit în turbulenții ani 1820, dar și un botanist amator entuziast. Poinsett s-a implicat profund în afacerile interne mexicane, promovând interesele SUA cu o aroganță care l-a făcut antipatizat pe scară largă. Numele său a devenit atât de sinonim cu interferența încât „poinsettismo“ a intrat în vocabularul politic mexican ca termen de avertisment. Totuși, curiozitatea botanică a lui Poinsett i-a asigurat viața de apoi într-un mod... ciudat. A întâlnit planta lângă Taxco, a tăiat exemplare și le-a trimis în sera sa din Carolina de Sud. De acolo, poinsettia și-a început ascensiunea lentă în horticultura americană. A fost cultivată, hibridizată, expusă la expoziții florale. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, apărea în sărbătorile de Crăciun din SUA, deposedată de numele său mexican, fiind redenumită după numele unui diplomat a cărui moștenire rămâne complicată.

Există ceva revelator în această redenumire. Faima globală a poinsettiei se bazează pe un act colonial de extracție care oglindește atâtea altele: o specie locală, înrădăcinată în tradițiile indigene și regionale, care și-a câștigat un renume prin autoritatea unui colecționar străin. Popularitatea ei în SUA a înflorit odată cu creșterea încrederii culturale a țării, iar până în secolul al XX-lea devenise o prescurtare vizuală pentru Crăciun. Între timp, Mexicul și-a păstrat propria relație cu planta.

Poinsettia, cea mai populară floare de Crăciun. FOTO: Shutterstock

Poinsettiile moderne sunt, de asemenea, minuni ale deturnării biologice. Ceea ce majoritatea oamenilor consideră a fi petalele florii – formele mari și roșii – sunt, de fapt, frunzele modificate numite bractee. Adevăratele flori sunt micile structuri galbene din centru, ușor de trecut cu vederea. Această dexteritate botanică face parte din strategia evolutivă a plantei, concepută pentru a atrage polenizatorii. Schimbarea de culoare care face poinsettia celebră este declanșată de întuneric, nu de frig. Are nevoie de nopți lungi pentru a-și dezvolta bracteele roșii, fapt care încântă botaniștii și îi frustrează pe îngrijitorii ocazionali. Faruri de mașini, lămpi de interior, un televizor lăsat aprins prea târziu – orice întrerupere a întunericului poate împiedica transformarea. În acest sens, poinsettia este o plantă de iarnă nu din cauza zăpezii sau a înghețului, ci înflorește ca răspuns la astronomie. Și Crăciunul este legat de calendar și de soare, sosind imediat după solstițiu, când zilele își încep lenta întoarcere. Floarea și sărbătoarea au, practic, un calendar cosmic comun.

Monopol pe roșu

În secolul al XX-lea, poinsettia s-a împletit cu comerțul. Cultivatorii din California, în special familia Ecke, au dezvoltat tehnici care au ajutat la realizarea unor plante compacte și stufoase, ideale pentru vânzarea în masă. Printr-un marketing inteligent și controlul distribuției, au transformat poinsettia într-un monopol în decembrie. Până la mijlocul secolului, era aproape imposibil să ne imaginăm un Crăciun occidental fără ea. Planta care odinioară creștea sălbatic pe dealurile mexicane se deplasa acum printr-un lanț de aprovizionare atent gestionat, de la seră la sufragerie.

Totuși, în ciuda industrializării sale, poinsettia rezistă domesticirii complete. Rămâne ușor periculoasă, seva sa fiind iritantă pentru piele și toxică pentru animalele de companie. Își pierde frunzele și se ofilește atunci când este neglijată. În fiecare decembrie, poinsettia revine, nu pentru că este atemporală, ci pentru că este ciclică. Aparține unui anotimp al repetiției, al poveștilor repovestite și al semnificațiilor reînnoite. Cere foarte puțin – întuneric, apă, puțină atenție – și oferă o străfulgerare de culoare atunci când lumea este altfel goală. Sub luciul sărbătorilor, rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: o plantă care a învățat, cu mult timp în urmă, cum să facă iarna vizibilă.