Biruința. Povestea unei nave care a refuzat să moară. De la nava-amiral a flotei românești, și comandantul ei de 33 de ani, până la o rafinărie plutitoare în largul Africii
Într-o dimineață de octombrie 1984, un tânăr comandant de cursă lungă urca la bordul unei nave care avea să-i schimbe viața.
Avea aproape 33 de ani.
Nava era „Biruința”, unul dintre cele mai mari petroliere construite vreodată în România și, la vremea aceea, nava-amiral a flotei comerciale românești.
Comandantul se numea Traian Băsescu.
Puțini ar fi putut bănui atunci că, peste două decenii, omul de la comandă avea să ajungă președintele României.
Și probabil nimeni nu și-ar fi imaginat că nava, construită în România socialistă pentru a transporta sute de mii de tone de petrol, avea să supraviețuiască aproape tuturor celor care o construiseră, celor care o comandaseră și chiar flotei din care făcuse parte.
Aceasta este povestea „Biruinței”.
Nava care venea după două tragedii
„Biruința” nu s-a născut într-un moment liniștit al flotei românești.
Dimpotrivă.
Înaintea ei veniseră două tragedii.
În noiembrie 1979, „Independența”, unul dintre marile petroliere românești, fusese implicată în catastrofa din Bosfor. Cinci ani mai târziu, în 1982, „Unirea”, un alt petrolier gigant de aproximativ 150.000 tdw, se scufundase în Marea Neagră, după o explozie produsă la bord. Echipajul fusese în mare parte salvat, dar nava era pierdută.
„Biruința” venea, așadar, într-o flotă în care cuvântul „petrolier” nu mai avea doar semnificația unei nave comerciale.
Avea și o încărcătură psihologică.
Era o navă uriașă.
Și era una dintre puținele care mai rămăseseră.
Surse istorice ale Șantierului Naval Constanța o includ în seria marilor petroliere de aproximativ 150.000 tdw construite aici, iar documentele tehnice ale epocii consemnează chiar premierea navei pentru soluții de automatizare și echipamente realizate în România.
„Biruința” nu era doar un vapor.
Era una dintre demonstrațiile industriale prin care România lui Ceaușescu voia să arate că poate construi nave gigantice.
Un comandant de 33 de ani
Traian Băsescu nu ajunsese întâmplător la comanda ei.
Absolvent al Institutului de Marină din Constanța în 1976, trecuse prin gradele de ofițer maritim și ajunsese comandant de cursă lungă. Înainte de „Biruința” comandase „Argeș” și „Crișana”.
Dar comanda unui asemenea petrolier era altceva.
„Biruința” avea în jur de 300 de metri lungime și o capacitate de peste 160.000 de tone deadweight, în funcție de sursa și modul de măsurare folosit pentru nava respectivă.
Era, practic, un oraș plutitor.
Un oraș cu aproximativ patruzeci de oameni la bord.
Un oraș în care fiecare greșeală putea deveni fatală.
Un fost secund de pe navă își amintea că Băsescu era foarte tânăr, energic și exigent și că își formase un echipaj alcătuit din oameni foarte bine pregătiți.
La bordul unui asemenea vas, autoritatea nu putea fi mimată.
Comandantul trebuia să fie comandant.
„Biruința” în anii în care România își plătea datoriile
Astăzi este greu să ne imaginăm ce însemna să fii comandantul unei nave românești în anii '80.
România se afla în plin program de achitare a datoriei externe.
În țară, energia era raționalizată, alimentele erau raționalizate, iar propaganda vorbea permanent despre exporturi, economie și „independența” României.
Pe mare, însă, marile petroliere românești continuau să transporte petrol.
„Biruința” era una dintre aceste nave.
În 1985, nava era consemnată drept „fruntașă pe flotă”, iar la începutul lui 1986, când se afla în portul Yemba din Arabia Saudită, echipajul a transmis o radiogramă de Anul Nou semnată de comandantul Traian Băsescu. Mesajul vorbea despre cei aproximativ 40 de navigatori aflați pe „plutitoarea cetate de oțel” și despre depășirea planului de trafic cu 17%.
Astăzi, formularea ne poate părea aproape neverosimilă.
Dar ea spune ceva despre epocă.
„Biruința” nu transporta doar petrol.
Transporta și o parte din economia României socialiste.
Viața la bord
Există însă o diferență între documentele oficiale și viața reală a unui asemenea vas.
În documente găsești tonele transportate, porturile, planurile și procentele.
În amintirile oamenilor găsești altceva.
Un comandant care dormea puțin.
Cafea.
Țigări.
Carturi.
Inspecții.
Manevre.
Ore întregi petrecute pe punte.
Un echipaj care știa că, atunci când ceva merge prost, nu există „ședință de partid”, director sau minister care să poată rezolva problema.
La câteva mile de țărm, nava și oamenii ei erau singuri.
Iar în cazul unei nave de asemenea dimensiuni, marea nu iartă improvizația.
Trei ani care au devenit legendă
Băsescu a rămas comandantul „Biruinței” până în 1987.
Apoi a venit o schimbare care, privită retrospectiv, pare aproape cinematografică.
Comandantul a coborât de pe navă.
Nu pentru pensie.
Nu pentru că terminase cariera.
A trecut la uscat, la Anvers, ca șef al Agenției Navrom.
Era sfârșitul unei etape.
Și, fără ca nimeni să știe, începutul alteia.
În următorii ani, România avea să treacă prin Revoluție, prăbușirea comunismului, dezmembrarea economiei de stat și transformarea flotei comerciale.
„Biruința” avea să intre, la rândul ei, într-o altă lume.
După Băsescu începe adevărata aventură
În 1989, „Biruința” era încă o navă românească.
Dar România care o construise dispăruse.
Nava a intrat în noua perioadă cu o altă poveste.
A fost vândută și a primit un alt nume:
Iris Star.
Mai târziu avea să devină:
Histria Crown.
Aici începe partea poate cea mai interesantă a destinului ei.
Pentru că, într-o lume în care petrolierele gigantice sunt de regulă trimise la fier vechi după ce își termină viața comercială, „Biruința” a refuzat să moară.
A fost scoasă din serviciul clasic de transport al petrolului.
Dar corpul ei era încă solid.
Și cineva a avut o idee nebunească:
de ce să nu o transformăm?
Din petrolier în fabrică plutitoare
În 2009, după o reconversie masivă realizată la Singapore, fosta „Biruința” a primit un nou nume:
Armada Perdana.
Nu mai era un simplu petrolier.
Devenise o unitate FPSO — o instalație plutitoare destinată producției, procesării și stocării petrolului.
Cu alte cuvinte, nava care fusese construită în România pentru a transporta petrol putea acum să participe la producția lui.
Era o transformare extraordinară.
Un vas conceput în România socialistă ajunsese, după aproape un sfert de secol, într-o industrie petrolieră complet diferită.
Și nu într-un muzeu.
Nu într-un cimitir de nave.
Ci în largul Africii de Vest.
Un destin mai lung decât al statului care a construit-o
Poate că aici este adevărata poveste a „Biruinței”.
Nava a fost construită într-o țară care nu mai există în forma în care exista atunci.
A fost comandată de un om care avea să devină una dintre cele mai controversate figuri politice ale României postcomuniste.
A fost vândută după dispariția flotei comerciale românești.
Și-a schimbat numele de mai multe ori.
A schimbat proprietari.
A schimbat pavilionul.
A schimbat continentul.
A schimbat chiar și meseria.
Dar a continuat să plutească.
În 2012, Băsescu însuși vorbea despre ea cu o evidentă nostalgie, spunând că era singura dintre cele patru petroliere de aproximativ 157.000 de tone care mai plutea și că, după 38 de ani, o navă construită la Constanța continua să-și facă treaba în largul Africii de Vest. El o numea „o sculă magnifică”.
Expresia era, în fond, foarte marinărească.
Dar și foarte potrivită.
Ironia istoriei
Există însă o ironie extraordinară în destinul acestei nave.
„Biruința” a fost construită în România comunistă.
A fost comandată de un om care a făcut carieră în sistemul comunist.
A supraviețuit însă statului care o construise.
A supraviețuit dispariției flotei comerciale românești.
A supraviețuit privatizărilor și schimbărilor de proprietar.
A supraviețuit chiar și primei sale vieți.
Și a găsit o a doua viață într-o industrie petrolieră globalizată, la mii de kilometri de Constanța.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase ironii ale economiei românești.
Nava pe care România comunistă o construise pentru a-și transporta petrolul a reușit să supraviețuiască României comuniste.
Flota, în schimb, nu.
Iar omul de la comandă?
Traian Băsescu a avut un destin aproape la fel de improbabil.
În 1984, un comandant de 32–33 de ani urca pe puntea celui mai important petrolier al flotei românești.
În 1987 cobora de pe navă și pleca la Anvers.
După 1989 avea să intre în politica românească.
Avea să devină ministru al Transporturilor.
Primar al Bucureștiului.
Lider politic.
Și, în cele din urmă, președintele României.
Dar, dintre toate funcțiile pe care le-a avut, există una despre care a vorbit întotdeauna cu un soi de nostalgie aparte:
comandant al „Biruinței”.
Poate pentru că politica este o profesie în care nu poți ști niciodată exact cine îți este în echipaj.
Pe mare, lucrurile sunt mai simple.
Ai o navă.
Ai un echipaj.
Ai o destinație.
Și dacă marea se înrăutățește, trebuie să duci nava la destinație.
Ultimul drum
În 2007, când „Biruința” se apropia de limita normală de exploatare pentru un petrolier de vârsta ei, s-a vorbit chiar despre posibilitatea ca Traian Băsescu să o conducă pe ultimul drum către un port de dezmembrare. La acea vreme se lua în calcul fie reconversia, fie vânzarea la fier vechi.
Istoria avea însă alte planuri.
„Biruința” nu a ajuns la fier vechi.
A fost reconstruită.
Transformată.
Rebotezată.
Și a primit o nouă viață.
Într-un fel, a fost mai norocoasă decât flota care o construise.
Și poate chiar decât epoca din care provenea.
Epilog
Astăzi, când privim fotografiile vechi ale „Biruinței”, este greu să nu vedem în ea două Românii.
Prima este România anilor '80: ambițioasă, industrializată, obsedată de exporturi și de construirea unor nave gigantice, dar și apăsată de penurie, de dictatură și de absurditățile economiei planificate.
A doua este România de după 1989: o țară care a pierdut aproape întreaga flotă comercială, dar care a continuat să producă oameni capabili să navigheze în lumea shippingului internațional.
Între cele două Românii se află „Biruința”.
O navă construită la Constanța.
Un petrolier care a traversat oceane.
O navă comandată de viitorul președinte al țării.
Un vas care a schimbat nume, proprietari, pavilion și meserie.
Și care, după toate acestea, a continuat să plutească.
Poate că aceasta este adevărata semnificație a numelui ei.
Biruința.
Nu pentru că ar fi câștigat vreo bătălie.
Ci pentru că, într-o lume în care navele sunt construite să moară după câteva decenii, ea a găsit de fiecare dată un motiv să mai plece o dată la drum.
