Chios 1822: Masacrul otoman care a șocat Europa și a accelerat libertatea Greciei
Masacrul de pe Insula Chios FOTO wikipedia
În martie 1822, o flotă otomană, condusă de Kapudan Pașa Nasuhzade Ali Pașa, a debarcat pe insula egeeană Chios, locul de naștere atribuit marelui poet grec Homer. Cu peste 30.000 de soldați, Imperiul Otoman a declanșat o campanie de represalii de o cruzime ieșită din comun, menit să servească drept o lecție brutală pentru revoluționarii greci. Timp de mai multe luni, cei aproximativ 125.000 de locuitori ai insulei au fost supuși focului și sabiei, peste 100.000 dintre ei fiind uciși sau luați în sclavie. Un episod cutremurător al acestei tragedii este soarta satului Anavatos. Locuitorii acestuia, aflați pe o falenză abruptă, au preferat să se arunce în gol pentru a nu cădea în mâinile atacatorilor, transformând localitatea într-un sat-fantomă. O mare parte din Chios a fost pustiită și nu și-a mai regăsit niciodată strălucirea de altădată. Contextul unui război de eliberare Masacrul din Chios a avut loc în al doilea an al Războiului Grec de Independență. După patru secole de dominație otomană, în care grecii și-au păstrat cu sârguință limba, religia ortodoxă și identitatea culturală, ideile iluministe și revoluțiile din America și Franța au reaprins dorința de libertate. Mișcarea secretă Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”), înființată în 1814, a pregătit terenul pentru revoltă. Deși tentativa lui Alexandru Ipsilanti de a declanșa o răscoală în Principatele Dunărene în februarie 1821 a eșuat, revolta izbucnită în Peloponez în martie 1821 a avut un succes mai mare. Data de 25 martie 1821 este astăzi sărbătorită ca Ziua Națională a Greciei, marcând tradițional începutul revoluției, chiar dacă luptele au început în diverse locuri și la date apropiate. Între 1821 și 1823, revoluționarii greci au obținut victorii importante și au cucerit orașe semnificative. Cu toate acestea, conflictele interne au slăbit mișcarea, permițând intervenția armatei bine organizate a lui Ibrahim Pașa, trimis de Muhammad Ali Pașa, care a recucerit o mare parte din Peloponez în 1825. Chios, o insulă prosperă și reticentă Insula Chios, a cincea cea mai mare insulă a Greciei, este situată în nordul Mării Egee, la doar 7 kilometri de coasta Turciei. Renumită pentru istoria sa milenară și pentru că este considerată patria lui Homer, autorul Iliadei și Odiseei, Chios a fost locuită încă din Neolitic. În Antichitate, a fost un centru puternic al Ligii Ioniene, înflorind cultural și economic, renumită pentru artă, sculptură și exportul de vin. Între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, insula s-a aflat sub dominație genoveză, care a dezvoltat un comerț extrem de profitabil cu rășina de mastic. Când Imperiul Otoman a preluat controlul în 1566, importanța economică a producției de mastic a determinat acordarea unor privilegii comerciale speciale și o autonomie administrativă considerabilă. În 1821, la începutul Războiului de Independență Grec, Chios avea aproximativ 125.000 de locuitori. Majoritatea claselor conducătoare și a negustorilor înstăriți de pe insulă priveau revoluția cu scepticism. Ei refuzau să se alăture răscoalei antiotomane, temându-se să nu-și piardă privilegiile și veniturile substanțiale obținute din comerțul cu mastic. De asemenea, proximitatea insulei față de Anatolia (la doar 6,7 kilometri prin Strâmtoarea Chios) îi făcea să conștientizeze vulnerabilitatea în fața unor eventuale represalii. Scânteia masacrului Cu toate acestea, câteva sute de revoluționari greci, bine înarmați, au sosit din insula vecină Samos. Li s-au alăturat o parte dintre sătenii săraci și pescarii din Chios, care au atacat garnizoana otomană din Chora, principalul port și centru administrativ al insulei. În ciuda acestui gest, majoritatea populației din Chios nu s-a ridicat împotriva stăpânirii otomane și nici nu i-a sprijinit pe revoluționari. Imperiul Otoman, însă, a decis să dea un exemplu cumplit, profitând de poziția strategică a insulei. La 22 martie 1822, flota otomană a sosit. Trupele au început imediat să jefuiască și să devasteze orașul Chora, iar la 12 aprilie au fost emise ordine pentru incendierea localității. În lunile următoare, peste 30.000 de soldați otomani au fost aduși pe insulă cu misiunea de a ucide sau înrobi toți locuitorii. Orașele au fost devastate, iar oamenii au fost omorâți cu bestialitate – decapitați, împușcați sau schingiuiți – sau duși în lanțuri ca sclavi în teritoriile otomane. Se estimează că peste 100.000 de localnici au fost uciși sau înrobiți. Cei aproximativ 25.000 de supraviețuitori fie s-au sinucis pentru a evita sclavia, fie au reușit să fugă pe alte insule.În aprilie 1822, Kapudan Ali Bey Pașa, comandantul flotei otomane, a declanșat o invazie de amploare asupra insulei egeene Chios, care a culminat cu masacrarea, înrobirea și strămutarea majorității populației insulei. Masacrul din Chios a reprezentat un moment definitoriu al Războiului Grec de Independență și a constituit cel mai amplu masacru comis în timpul acestui conflict. Se estimează că până la 100.000 de locuitori au fost uciși sau transformați în sclavi, în timp ce aproximativ 20.000 au reușit să se refugieze în afara insulei. Vestea masacrului a provocat un puternic val de indignare în Europa, iar relatările despre «grecii aflați în suferință» și despre «atrocitățile turcești» au fost publicate pe scară largă în presa britanică.
Yianni John Charles Cartledge în lucrarea The Chios Massacre (1822) and Early British Christian-Humanitarianism, care adăuga că a fost „într-unul dintre cele mai mari masacre din secolul al XIX-lea”.
Numeroase biserici au fost incendiate, adesea cu credincioșii încă în interior. Mănăstirea Nea Moni, renumită pentru mozaicurile sale bizantine, a fost transformată într-un loc de execuții în masă. Astăzi, Chios este considerată o insulă pustiită, care nu și-a mai revenit niciodată la strălucirea de altădată. Europa se mobilizează Tragedia acestor oameni nevinovați a sensibilizat profund întreaga Europă. Pictorul francez Eugène Delacroix a imortalizat dezastrul de la Chios într-una dintre cele mai celebre opere ale sale, iar Lordul Byron a plecat să lupte alături de greci împotriva otomanilor, urmat de numeroși voluntari europeni. Impactul mediatic al atrocităților de pe insula Chios a fost atât de puternic încât a schimbat chiar și politica Marilor Puteri. Britanicii, care anterior susțineau otomanii din motive economice, și-au retras sprijinul și au dispus măsuri militare împotriva lor.În Marea Britanie au început să circule numeroase broșuri și pamflete prin care se solicita acordarea de ajutor și sprijin financiar cauzei revoluționarilor greci. Unul dintre autorii acestor pamflete îi îndemna pe britanici să își amintească «ce a reprezentat Grecia odinioară» și să își manifeste solidaritatea și generozitatea, «în spiritul bunăvoinței și al filantropiei care a caracterizat până acum Insulele Britanice». În opoziție, otomanii erau adesea reprezentați drept «musulmani» și «barbari». În acest context, Masacrul din Chios a devenit un simbol al presupusei opresiuni exercitate de Imperiul Otoman asupra populației mentalul colectiv britanic, imaginea grecilor suferise o transformare încă din perioada Iluminismului și începutul secolului al XIX-lea. Dacă anterior aceștia erau percepuți în primul rând ca moștenitorii civilizației clasice, ei au început să fie considerați și «frați creștini», demni de sprijin și de asistență umanitară. În opoziție, otomanii erau adesea reprezentați drept «musulmani» și «barbari». În acest context, Masacrul din Chios a devenit un simbol al presupusei opresiuni exercitate de Imperiul Otoman asupra populației grecești, iar diferența religioasă dintre cele două comunități a constituit un factor important în mobilizarea sentimentului umanitar britanic.
Yianni John Charles Cartledge în lucrarea The Chios Massacre (1822) and Early British Christian-Humanitarianism.
Răzbunare și drumul spre independență Revoluționarii greci, în special căpitanii din insulele Psara și Hydra, nu au întârziat să riposteze. Folosind nave incendiare, au distrus nava-amiral a flotei otomane, Mansur al-Liwa. Aproximativ 2.000 de marinari otomani și-au pierdut viața în incendiu sau prin înec, iar printre victime s-a numărat și Nasuhzade Ali Pașa, comandantul masacrului de la Chios. A fost o victorie grecească majoră, dar mai ales o răzbunare simbolică pentru uciderea oamenilor nevinovați. Ulterior, în 1827, Marea Britanie, Franța și Rusia au semnat Tratatul de la Londra, prin care solicitau crearea unui stat grec autonom și au trimis o forță navală comună pentru a impune un armistițiu între greci și otomani. Refuzul otoman de a accepta condițiile impuse de Marile Puteri a dus la distrugerea flotei otomano-egiptene în Golful Navarino, în octombrie 1827. Acest eveniment decisiv a deschis calea pentru formarea statului grec independent, recunoscut oficial în 1830.Explorează subiectele:
Masacrul din Chios Războiul Grec de Independență Imperiul Otoman
