Cuvântul „pretschin”, simbol al integrării coloniștilor germani în Banatul Montan
Transformarea Banatului, odată un ținut pustiu după aproape două secole de stăpânire otomană, a început cu o amplă campanie de colonizare sub Imperiul Habsburgic. Această inițiativă a adus mii de coloniști germani și cehi în Banatul Montan, o regiune cu bogate resurse, dar greu accesibilă. Drumul lor lung și plin de peripeții, marcat de dificultăți și speranțe, a dus la crearea unor comunități noi și la o interacțiune culturală profundă, păstrată până astăzi în amintiri, arhitectură și chiar în cuvinte adaptate, precum „pretschin”, derivat din românescul „prieten”.
Un ținut pustiu reînvie sub Habsburgi
Înainte de sosirea primilor coloniști la începutul secolului al XVIII-lea, Banatul era o regiune slab populată, devastată de aproape două secole de stăpânire otomană și de războaie. Numeroase așezări fuseseră părăsite, iar mlaștinile, epidemiile și inundațiile făceau viața extrem de dificilă. Din cele peste 550 de comune înregistrate în regiune înainte de marile colonizări, mai mult de jumătate erau deja abandonate.
„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie. Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș.“
– Karl Freiherr von Czoernig (1804-1889), înalt funcționar al Imperiului Austriac O schimbare fundamentală a avut loc în 1716, odată cu cucerirea Timișoarei de către armata imperială condusă de prințul Eugeniu de Savoia, moment care a marcat intrarea Banatului sub stăpânirea Habsburgilor. Un rol crucial în reorganizarea provinciei l-a jucat contele Claude Florimond de Mercy, numit guvernator al Banatului. Sub administrația sa, au fost încurajate repopularea zonei, înființarea de noi așezări, dezvoltarea agriculturii și valorificarea resurselor miniere.
„Activitatea contelui Mercy nu se reduce numai la îmbunătățirea situației materiale a coloniștilor, ci îl vedem îngrijindu-se și de hrana sufletească a acestora. Astfel, sub guvernarea lui se înființaseră peste treizeci de parohii cu tot atâția preoți ori călugări: franciscani, benedictini și iezuiți, susținuți în mare parte de camera erarială. Cei colonizați erau cu toții catolici și foarte religioși și, deci, în timp relativ scurt, între 1717 și 1724, aproape în fiecare comună îi vedem ridicându-și lăcașuri sfinte. Contele Mercy se străduia să întemeieze în fiecare comună nu numai biserici, ci și școli.”
– istoricul Traian Simu, în volumul „Colonizarea Șvabilor în Banat” (1924) Curtea de la Viena a demarat o amplă acțiune de aducere în regiune a coloniștilor și muncitorilor specializați din diverse zone ale Europei Centrale, proces care avea să transforme profund Banatul de-a lungul secolului al XVIII-lea.
Banatul Montan: O resursă strategică
În Banatul Montan, colonizarea a avut un caracter distinct. Această zonă era greu accesibilă, slab populată și acoperită de păduri vaste, care serveau adesea drept refugiu pentru cete de lotri. Cu toate acestea, munții ascundeau resurse minerale valoroase, precum fier, cupru și cărbune, iar pădurile asigurau din abundență lemnul necesar exploatărilor miniere și metalurgiei. Recunoscând importanța strategică a acestor bogății, Curtea de la Viena a început să aducă aici mineri, metalurgiști, meșteșugari și alți muncitori calificați din diverse regiuni europene. În jurul exploatărilor miniere și metalurgice, așezări noi au fost fondate sau dezvoltate, transformând localități precum Oravița, Bocșa, Reșița și Anina în centre ale noii lumi industriale a Banatului Montan. Astfel, germani, cehi (cunoscuți ca „pemi” – o poreclă derivată, posibil, de la Boemia, potrivit lui Tiberiu Pospíšil din Eibenthal), slovaci, maghiari și alte populații, alături de români, au contribuit la caracterul multietnic al regiunii, care avea să se păstreze de-a lungul timpului.
Drumul spre noua patrie
Drumul coloniștilor germani către noile lor sate din Banatul Montan a fost o călătorie lungă și plină de încercări, învăluită, de-a lungul anilor, în numeroase legende. Dunărea reprezenta principala cale pe care acești coloniști își începeau periplul spre noua lor patrie. Mulți se îmbarcau la Ulm, pe ambarcațiuni mari din lemn numite „Ulmer Schachteln” („Cutiile de Ulm”), utilizate pentru transportul oamenilor și mărfurilor în aval. Alte puncte de plecare includeau Donauwörth, Marxheim, Neuburg sau Regensburg, conform consemnărilor istoricului Traian Simu.
„Pentru ca imigrații să ajungă în Banat cât mai ușor, și-au ales drumul pe Dunăre. Locurile mai însemnate pentru îmbarcare au fost: Donauwörth, Marxheim, Neuburg ori Regensburg, unii făcând calea și pe plute. La început spesele călătoriei le acopereau coloniștii, însă cu începerea anului 1723 le-a luat asupra sa camera aulică din Viena. Călătoria a durat aproape șase săptămâni, având coloniștii să îndure adeseori multe neajunsuri, până la locurile de descindere: Palanca-Nouă ori Panciova. S-au întâmplat și cazuri excepționale, debarcând la Petrovaradin, ori în primăvara anului 1724, când cei destinați pentru Periam părăsesc Dunărea la Seghedin, ca de aici până la locul destinat calea să o facă în trăsuri.”
– istoricul Traian Simu, „Colonizarea Șvabilor în Banat” (1924) Odată ajunși în porturile dunărene, cei destinați satelor din Banatul Montan mai aveau de parcurs o parte dificilă a călătoriei. De la Dunăre, înaintau către ținuturile deluroase și muntoase ale regiunii, unde administrația imperială urmărea să dezvolte exploatările miniere și să repopuleze zonele pustiite de conflictele de la granița dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic.
„Contele Mercy s-a străduit ca sudul Banatului să fie cât mai bine colonizat: aceasta a făcut-o, pe de o parte, pentru că, în urma devastărilor făcute de turci, districtul Palanca-Nouă era mai puțin populat, pe de altă parte, pentru că aici apa era mai bună și aerul mai curat și, în fine, pentru ca minele de fier, aramă și argint din acest district să aibă în apropiere brațe de muncă.”
– istoricul Traian Simu
Ospitalitate și rădăcini noi
Amintirile comunităților din Banatul Montan păstrează și astăzi poveștile despre greutățile prin care au trecut coloniștii înainte de a-și întemeia satele. Un episod remarcabil datează din primăvara anului 1827, când zeci de familii germano-boeme din regiunile Klattau, Pissek, Ellbogen și Bavaria au pornit spre Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii au ajuns la Slatina-Timiș. De aici, aveau să-și continue drumul spre Munții Semenic, unde urmau să apară așezările Gărâna, Brebu Nou, Lindenfeld și Wolfswiesen. Însă, venirea iernii i-a împiedicat să urce imediat în munți. Coloniștii germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele românilor din Slatina-Timiș. Această perioadă a fost prilejul primelor legături de prietenie, care aveau să fie continuate de generațiile următoare. Ospitalitatea localnicilor a fost remarcată de Peter Grassl, autorul monografiei „Istoria așezărilor germano-boeme din Banat”. El sublinia eforturile românilor de a-i ajuta pe noii veniți să învețe primele cuvinte ale limbii române:
„S-au străduit să le transmită noțiunile cele mai necesare ale limbii române, lucru pentru care românii au multă răbdare și pricepere. Să ia în râs sau chiar numai să zâmbească din cauza unei pronunții stângace – așa ceva niciun român nu face. Pentru el, aceasta ar însemna lipsă de bună-cuviință, grosolănie...”
– Peter Grassl Profesoara Helga Weber a notat că această apropiere dintre comunități s-a păstrat de-a lungul timpului și a influențat chiar limbajul local. Aproape fiecare familie din Brebu Nou avea în Slatina-Timiș sau în alte sate românești un „pretschin”, forma în care germano-boemii preluaseră cuvântul românesc „prieten”.
Provocările vieții în munți și legendele care au rămas
În primăvara anului 1828, peste 50 de familii au ajuns în munți, unde și-au ridicat primele adăposturi în mijlocul pădurilor de fag. Viața s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât li se promisese. Coloniștii au fost nevoiți să defrișeze pădurile pentru a obține teren agricol, iar clima aspră îngreuna cultivarea cerealelor. Cartofii, secara, ovăzul și inul s-au adaptat mai bine, însă recoltele modeste i-au dezamăgit pe mulți dintre noii locuitori, care sperau într-o „nouă patrie” mai generoasă.
„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine.”
– Helga Weber Astăzi, o călătorie prin satele izolate din Banatul Montan poate oferi o incursiune virtuală în trecut. Trecerea timpului a adus schimbări mai puțin pronunțate în înfățișarea acestor ținuturi. Pădurile continuă să înconjoare așezările de munte, devenite mai tăcute odată cu plecarea multor localnici și cu depopularea care a afectat puternic zona. Bisericile vechi de două-trei secole, cimitirele așezate pe dealuri, plaiurile folosite la pășunat – acum acoperite de ferigi și mure –, pârâurile ce păstrează urmele vechilor mori, livezile, drumurile și, mai ales, gospodăriile pitorești cu fațade colorate amintesc de o lume de altădată. Așezările poartă încă amprenta comunităților care le-au populat de-a lungul secolelor. Influențele românești, germane, sârbești și maghiare se disting încă în arhitectura satelor bănățene, chiar dacă numeroase case vechi au fost transformate sau abandonate. Fațadele baroce, viu colorate, cu influențe austriece, prezente chiar și în sate românești, sunt printre elementele de patrimoniu care au rezistat până în prezent. La fel de vechi sunt și unele dintre morile de apă ascunse pe văile Banatului Montan. O cercetare realizată în peste 100 de localități din Caraș-Severin a identificat 243 de astfel de mori, dintre care 82 erau încă funcționale, mărturii ale unei lumi rurale care, în alte regiuni europene, aproape a dispărut.
Satul Lindenfeld, acum aproape pustiu, Foto: Daniel Guță.
Coloniștii au adus în Munții Banatului și legendele stranii ale locurilor natale. În Lindenfeld, una dintre cele mai tulburătoare povești păstrate de comunitate vorbea despre fantoma unui păstor de cai din Pădurea Boemiei, care s-ar fi sinucis după ce a crezut că pierduse unul dintre animalele încredințate lui. Potrivit legendei, spiritul său i-ar fi „urmat” pe coloniști până în noua lor așezare din Banat.
„Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, râzând în hohote, în timp ce oamenii erau îngroziți. Așa ne povesteau străbunicii noștri.”
– o fostă localnică din Lindenfeld Unele povești au supraviețuit mult timp după dispariția comunității. Lindenfeld a rămas pustiu din anii ’90, când ultimii locuitori germani l-au părăsit, însă ecourile trecutului continuă să plutească deasupra acestor munți.
Explorează subiectele:
