Dezastrul ecologic al Australiei: Cum 24 de iepuri au transformat un continent

În 1859, Thomas Austin, un proprietar de pământ din Barwon Park, Australia, a solicitat fratelui său din Anglia să-i trimită iepuri pentru vânătoare pe domeniul său extins. Transportul, care a sosit la sfârșitul anului, includea 24 de animale – atât iepuri domestici, cât și exemplare sălbatice capturate din apropierea proprietății familiei din Somerset.

Acești iepuri s-au înmulțit într-un ritm alert, depășind limitele proprietății și extinzându-se rapid în sud-estul Australiei. Pe parcursul deceniilor următoare, frontul invaziei a avansat cu aproximativ 100 de kilometri pe an, ajungând să ocupe o mare parte din continent. Această expansiune este considerată de cercetători una dintre cele mai rapide colonizări înregistrate vreodată de un mamifer introdus de om.

Un studiu genetic publicat în 2022 a confirmat că aproape întreaga populație masivă de iepuri invazivi din Australia își are originea în acest singur transport de animale din 1859. Cercetătorii de la Science au concluzionat că invazia iepurilor, care continuă și astăzi în Australia, a început în momentul în care Austin a eliberat transportul inițial de 24 de iepuri pe proprietatea sa.

O invazie biologică fără precedent

Deși primele exemplare domestice de iepuri au fost aduse de coloniștii britanici în Australia încă din 1788, și numeroase alte importuri au avut loc în deceniile următoare, înmulțirea acestora a fost ținută sub control pentru o lungă perioadă. Iepurii aduși de Thomas Austin, însă, au declanșat o catastrofă ecologică.

În secolul XX, populația lor a atins sute de milioane de exemplare, transformându-i într-una dintre cele mai distrugătoare specii invazive din Australia. Potrivit CSIRO, agenția națională de cercetare științifică a Australiei, în doar 70 de ani, iepurii s-au răspândit pe aproximativ 70% din suprafața continentului. Aceasta reprezintă cea mai rapidă invazie cunoscută a unui mamifer.

Efectele invaziei au fost devastatoare pentru continent. Iepurii au concurat intens cu animalele domestice pentru hrană, au exercitat o presiune imensă asupra pășunilor, au contribuit la răspândirea buruienilor și au accelerat eroziunea solului. În perioada de vârf a invaziei, pagubele provocate au fost atât de mari încât unele ferme au fost abandonate. În 1950, populația a atins apogeul de aproximativ 600 de milioane de exemplare. Chiar și în prezent, deși numărul lor este mult redus față de vârful invaziei, pagubele economice anuale sunt estimate la circa 200 de milioane de dolari australieni, la care se adaugă impactul negativ asupra biodiversității.

Conform CSIRO , chiar și o densitate de mai puțin de un iepure pe hectar poate împiedica în totalitate regenerarea anumitor specii indigene de arbori și arbuști preferate de aceste animale.

Avantajul genetic care a garantat succesul invaziei

Analizele ADN efectuate de cercetători pe iepuri din Australia, Tasmania, Noua Zeelandă, Franța și Marea Britanie au susținut ipoteza veche conform căreia invazia a pornit de la animalele lui Thomas Austin. Autorii studiului publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences au declarat: „Am găsit dovezi genetice care susțin relatările istorice potrivit cărora aceștia erau iepuri englezești importați în 1859 de un colonist numit Thomas Austin”.

Cercetătorii au investigat de ce tocmai acești 24 de iepuri au avut un succes atât de mare în colonizarea Australiei, în contrast cu zecile de alte transporturi de iepuri ajunse pe continent anterior. Iepurii introduși înainte de 1859 erau descriși adesea ca fiind blânzi, cu blana în culori neobișnuite și urechi lăsate, caracteristici asociate raselor domestice, rar întâlnite la animalele sălbatice. Acești iepuri domestici ar fi putut să nu aibă variația genetică necesară pentru a se adapta climatului arid și semiarid al Australiei, a explicat profesorul Francis Jiggins de la Departamentul de Genetică al Universității Cambridge.

În schimb, o parte dintre iepurii trimiși lui Austin fuseseră capturați din sălbăticie, iar analiza genetică a confirmat această origine. Profesorul Francis Jiggins a menționat că iepurii australieni au evoluat ulterior, dezvoltând inclusiv modificări ale formei corpului pentru a-și regla temperatura, sugerând că „este posibil, așadar, ca iepurii sălbatici ai lui Thomas Austin și urmașii lor să fi avut un avantaj genetic atunci când a fost vorba despre adaptarea la aceste condiții.”

Autorii studiului au remarcat că descendenții iepurilor lui Austin prezentau și o componentă semnificativă de origine domestică, ceea ce susține relatările istorice conform cărora transportul către Australia ar fi inclus atât animale sălbatice, cât și domestice, care s-ar fi putut reproduce fie înainte, fie pe parcursul călătoriei de aproximativ 80 de zile.

Joel Alves, autorul principal al studiului, a subliniat impactul de lungă durată: „Schimbările de mediu ar fi putut face Australia vulnerabilă unei invazii, dar structura genetică a unui mic grup de iepuri sălbatici a aprins una dintre cele mai cunoscute invazii biologice din toate timpurile.” El a concluzionat că evenimentul din 1859 a transformat profund ecosistemele unui continent întreg, servind drept „un avertisment că acțiunile unei singure persoane sau ale câtorva oameni pot avea un impact devastator asupra mediului.”

Războiul Australiei cu iepurii: Măsuri disperate împotriva invaziei

Confruntată cu o invazie scăpată de sub control, Australia a fost nevoită să recurgă la măsuri fără precedent. În Australia Occidentală, construcția primului gard, cunoscut sub numele de „Rabbit-Proof Fence”, a început în 1901. Ulterior, au fost ridicate încă două bariere, atingând o lungime totală de peste 3.000 de kilometri. Cu toate acestea, nici aceste structuri masive nu au reușit să oprească definitiv răspândirea iepurilor.

În 1950, când populația ajunsese la aproximativ 600 de milioane de iepuri, cercetătorii au decis să elibereze în mod deliberat virusul myxoma, agentul cauzal al mixomatozei. Această inițiativă, conform CSIRO, a reprezentat primul program reușit la nivel mondial de control biologic al unui mamifer dăunător, reducând drastic numărul iepurilor.

Efectul nu a fost însă permanent. Iepurii supraviețuitori au dezvoltat treptat rezistență, iar populațiile au început din nou să crească. Ca răspuns, în 1996 a fost introdus un alt virus, RHDV, iar în 2015 a fost identificată tulpina RHDV2, care s-a răspândit pe întreg continentul în doar 18 luni, diminuând populațiile sălbatice de iepuri cu aproximativ 60%. Pe pagina sa, CSIRO descrie relația dintre iepuri și virusurile folosite împotriva lor ca o veritabilă „cursă a înarmării” evolutive, în care animalele continuă să dezvolte rezistență, iar metodele de control necesită o adaptare permanentă.

Explorează subiectele:

Iepuri Australia invazie biologică Thomas Austin

Distribuie Distribuie Comentarii