1928-1929: începe să se simtă şi la noi criza economică mondială, scad preţurile la bursa de valori din Bucureşti, apar primele semne ale scăderii producţiei industriale · 5 august 1929: se declanşează la minele de la Lupeni o grevă de mare amploare · iau parte mii de muncitori din subteran, nemulţumiţi de condiţiile mizerabile de trai, de salariile mici, de nerespectarea de către direcţia Societăţii Petroşani a drepturilor lor din contractul colectiv · elementele radicale ale greviştilor organizează totul: formează grupuri de delegaţi de la toate minele, pornesc cu 1500 de oameni de la mina Ileana spre uzina electrică şi opresc funcţionarea ei · 6 august: guvernul naţional-ţărănesc trimite armata, au loc ciocniri între grevişti şi trupe, care se soldează cu peste 20 de mineri morţi şi mai mult de 100 de răniţi · PCdR organizează prin activiştii săi acţiuni de solidarizare · mai târziu, Partidul Comunist îşi va atribui rolul esenţial în organizarea grevelor din 1929.

Constantin Ţiulescu, muncitor tăbăcar, s-a înscris în Partidul Comunist din România în 1922, devenind mai târziu membru în Consiliul Executiv al Blocului Muncitoresc Ţărănesc, organizaţie legală prin care acţiona ilegalul PCdR. A organizat acţiuni subversive, a fost propagandist şi agitator, lucruri ce i-au adus câteva arestări de scurtă durată, precum şi alungarea din mai multe locuri de muncă.

Audio: Mărturia unui miner participant la grevele de la Lupeni, (numele lui nu ni s-a păstrat) Arhiva Radio România, înregistrare din 1975.

Solidarizare cu victimele de la Lupeni

„În anul 1929 […] teroarea era din ce în ce mai crâncenă şi mai dureroasă pentru clasa muncitoare şi în special pentru partidul nostru. Astfel, am avut în anul ăsta, ’29, am avut greva de la Lupeni care, după cum se ştie, a fost înăbuşită în sânge. Au fost împuşcaţi muncitorii care n-aveau altă vină decât [că] au cerut o bucăţică de pâine. Ei, în situaţia aceasta, partidul a format un comitet de ajutorare a victimelor asasinării din Lupeni şi în comitetul acesta am fost cooptat şi eu. O parte din tovarăşii care au fost în comitetul ăsta au strâns bani şi s-au dus să dea la familiile celor împuşcaţi.

Eu am rămas în capitală şi am avut sarcina să organizez demonstraţii de protest împotriva asasinării. Demonstraţia a fost organizată în Piaţa Obor. Acolo, în Piaţa Obor, era într-o duminică, piaţa era plină cu lume şi ţiu minte că m-am postat în faţa unei gherete care avea lăzi multe, goale, de zarzavaturi sau alte alimente. Şi m-am urcat pe ele şi în jurul nostru, pe lângă lumea care era acolo, numeroasă, au venit şi sute de tovarăşi… Siguranţa nu băgase de seamă că vin pentru un miting, pentru că [oricum] era lume multă în piaţă. Şi am început să vorbesc. Ei, când au auzit de chestia aceasta, au trimis imediat jandarmii şi cu paturile armei şi-au făcut loc până lângă mine care vorbeam tare, acolo, şi lumea aplauda, striga <Ruşine, criminalilor, asasinilor!> Ce era îmbucurător, că era lume tot săracă, tot muncitori, dar nu era lume [pe] care o mobilizasem noi, era lumea din piaţă, dar a fost alăturea de noi.

Şi de aicea s-a încins o încăierare groaznică între jandarmi şi tovarăşii noştri. Jandarmii căutau să mă fure pe mine [de acolo], eram sus pe lăzile acelea, ei dădea cu patul armei. A durat mult timp lupta până când au reuşit în cele din urmă să puie mâna pe mine, să-mi astupe gura. Şi după asta ne-au arestat, ne-au dus la prefectură, în fine, schingiuire şi bătăi, dar totuşi manifestaţia a fost făcută. Pentru că în ziarele de pe vremea aceea scrie de chestia aceasta: <Demonstraţia comunistă de protest împotriva asasinării>… şi aşa mai departe. Scrie cu litere destul de mari şi articole destul de… unde se arată puterea partidului, [pe] care o avea atunci şi influenţa lui asupra maselor muncitoare şi chiar cetăţeneşti, pentru că acolo era fel de fel de lume. Au fost negustoraşi din ăştia care erau de acord, spuneau: <Ruşine să le fie!>, mă rog… şi au protestat alăturea de noi.”