Nașterea stațiunii Mamaia: de la fâșia pustie de nisip la balurile din 1906

La finele secolului al XIX-lea, ținutul dintre mare și lac era departe de strălucirea turistică de mai târziu. Ziarele epocii descriau mica așezare Mamaia în culori sumbre: în 1898, publicația „Constituționalul” menționa o zonă insalubră, bântuită de țânțari și miasme pe timpul verii. Cu cinci ani mai devreme, satul era consemnat la o depărtare de două ore de mers din Constanța, așezat pe o fâșie îngustă de nisip delimitată pe o parte de valuri, iar pe cealaltă de întinderea ghiolului.

După reintegrarea Dobrogei în granițele românești în 1878, teritoriul rămăsese în mare parte neamenajat, locuit preponderent de comunități turcești. Pentru constănțeni, singura oază de scăldat pe timp de vară fusese stabilimentul „La Vii”. Situația s-a schimbat dramatic după 1889, când inginerul Anghel Saligny a demarat proiectul de modernizare și extindere a Portului Constanța. Noul dig proiectat pentru protejarea rezervoarelor de petrol a modificat radical curenții apei, distrugând calitatea băilor locale.

De la idei excentrice la primul pavilion balnear

În căutare de soluții, primarul Alexandru Belcik a avansat ideea relocării întregii infrastructuri de băi spre Mamaia. Tot el a venit cu propunerea bizară de a demola Farul Genovez pentru a ridica pe amplasament un cazinou echipat cu un nou far, motivând că ridicarea Hotelului Carol împiedica vizibilitatea luminii vechi. Proiectul fantezist a fost respins de autoritățile de la București, iar strămutarea efectivă a facilităților maritime a rămas înghețată până la instalarea în funcție a primarului Ion Bănescu.

În 1905, Bănescu a solicitat Ministerului Domeniilor Publice atribuirea fâșiei dintre Siutghiol și țărm, argumentând că nisipul fin și apa curată ofereau premise excelente pentru o stațiune. Planurile arhitecturale au fost încredințate tânărului Petre Antonescu, arhitect al Ministerului Lucrărilor Publice, cunoscut pentru promovarea stilului neoromânesc. Acesta a conceput o clădire cu dublă utilitate, în valoare de 39.000 de lei, ridicată exact pe perimetrul unde astăzi se află Cazinoul din Mamaia.

Edificiul, denumit „Pavilionul-gară”, funcționa atât ca spațiu de primire balnear pe fațada orientată către valuri, cât și ca punct terminus de debarcare pe latura dinspre lac pentru călătorii veniți cu trenul. Deși 80 de cabine mobile fuseseră deja date în folosință în 1905, inaugurarea oficială a așezământului a avut loc un an mai târziu, după finalizarea corpului central.

Frontispiciul noii clădiri amintea peisajul istoric printr-o placă comemorativă care preciza că stabilimentul a fost ridicat pe locul de exil al poetului Ovidiu, cu sprijinul Ministerului Lucrărilor Publice condus de I.C. Grădișteanu și prin stăruința edilului Ion Bănescu, în cel de-al 40-lea an de domnie a regelui Carol I.

Fastul inaugurării: banchet guvernamental și proiectoare militare

Data de 13 august 1906, aleasă în preajma Zilei Marinei, a marcat lansarea stațiunii printr-o amplă demonstrație administrativă. Pe lângă deschiderea băilor, primarul Bănescu a pus în aceeași zi pietrele de temelie pentru viitorul Cazinou din Constanța și pentru Școala mixtă nr. 2. Evenimentul a reunit o delegație guvernamentală de rang înalt, formată din generalul Gheorghe Manu, ministrul de Război, alături de miniștrii Mihail Vlădescu, Ion O. Grădișteanu și Ion Lahovary.

Manifestările au debutat dimineața cu un serviciu religios oficiat de episcopul Dunării de Jos la catedrală, cu acompaniamentul corului dirijat de maestrul Teodorescu. După-amiază, atenția s-a mutat pe țărmul din Mamaia, unde a fost oferit un banchet festiv cu 200 de tacâmuri.

La recepție, ministrul Manu a ținut un toast prin care lega integrarea Dobrogei de sacrificiul de la Plevna, în timp ce participanților li s-a citit o telegramă transmisă direct de regele Carol I, care își exprima atașamentul față de Constanța. Noaptea s-a încheiat cu un spectacol de artificii deasupra apei, crucișătorul „Elisabeta” luminând întreaga plajă cu proiectoarele sale navale înainte de începerea balului inaugural organizat în pavilion.

Un convoi lent pentru 45.000 de vilegiaturiști

Succesul a fost imediat, reflectat în statisticile primului an: aproximativ 45.000 de persoane au călătorit la băi folosind linia de cale ferată care pornea din oraș și străbătea traseul actualului bulevard Mamaia.

„Știm acest lucru întrucât cei care veneau la Mamaia veneau cu trenul și numai în primul an nu mai puțin de 45.000 de vilegiaturiști au venit să facă băi la Mamaia. Trenul pleca din oraș și mergea pe bulevardul Mamaia de astăzi, numai că făcea atâtea halte că un jurnalist al acelor vremuri a zis că mai bine mergi pe jos decât să iei trenul, pentru că distanța se parcurgea cam într-o oră și jumătate și că este cam mult totuși pentru o baie de două-trei ore să faci o oră jumate dus și o oră și jumătate întors.” Delia Cornea, managerul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Atmosfera acestui voiaj pestriț a fost consemnată și de Cella Serghi, care evoca vagoanele pline de familii înstărite, guvernante, copii și călători ce conversau în limbile franceză și germană, opriți la nenumărate halte pe o caniculă copleșitoare. Ruta inițială oprea la pavilion, fiind prelungită cu câteva sute de metri abia în 1926, când a fost construit Palatul Regal.

Regulament strict și prima femeie de afaceri a litoralului

Administrarea complexului i-a revenit Ecaterinei Nicolaescu, soția unui tipograf local și prima antreprenoare din peisajul constănțean. Pentru că fusese nevoită să renunțe la concesiunea de la vechiul amplasament „La Vii”, municipalitatea i-a acordat dreptul de gestiune la Mamaia. La 1 iunie 1906, consilierul Achil Zissu nota în documentele oficiale predarea bunurilor: 56 de cabine fixe și 45 de gherete mobile alocate femeilor, alături de alte 56 de cabine fixe și 35 mobile pentru bărbați, toate dotate cu oglinzi, perii, piepteni, papuci și costume, precum și frânghii de siguranță pentru intrarea în mare. Un medic se afla permanent la fața locului pentru urgențe.

În paralel, plaja a fost supusă unui set sever de reguli redactat de secretarul primăriei, Ioan Adam (viitorul autor al volumului „Constanța pitorească”). Erau interzise accesul trăsurilor, fumatul, scăldatul fără costum complet, fotografierea persoanelor în apă și prezența câinilor. Textele erau afișate peste tot, determinând revista satirică „Furnica” să remarce amuzată că Ioan Adam devenise cel mai citit scriitor al verii.

Disputa mutării băilor: Caragiale, versuri și polemici politice

La mai puțin de un an de la deschidere, stațiunea a fost în centrul unui conflict administrativ de amploare. Prefectul Scarlat Vîrnav a susținut relocarea băilor înapoi în perimetrul urban, la „La Vii”, declarându-se revoltat de distanța care îi obliga pe locuitorii ocupați să piardă o jumătate de zi pe drumul de fier.

„Plaja de la Mamaia, chiar de ar fi ideală – și D-zeu știe că are multe și mari inconveniente – are desavantagiul capital de a fi așezată la 10 km. de oraș și a fi nevoe de o călătorie de trei sferturi de ceas pentru dus și tot atît pentru întors, o deplasare zilnică, în drumul de fier, de cel puțin un ceas și jumătate – e prea mult, din cale afară de mult, pentru locuitorii Constanței, cari ținuți de afacerile lor nu pot jertfi o jumătate de zi plăcerii, de altfel igienice, a unei băi de mare.” Scarlat Vîrnav, prefectul județului Constanța

Disputa s-a extins în presă și a ajuns în atenția Parlamentului. În timp ce ziarul „Opinia” sugera ironic că dezbaterea ar fi fost o temă perfectă de comedie pentru I.L. Caragiale, „Voința națională” taxa pozițiile partizane, făcând glume pe seama faptului că prefectului „îi stă în gât plaja”. Au apărut chiar și epigrame în care autoritățile erau îndemnate să mute băile direct la Iași. Între timp, bucureștenii luau cu asalt litoralul; publicistul G. Ranetti nota în 1907 că Capitala se golise complet, o mare parte a protipendadei mutându-se la Mamaia, Sinaia sau Govora.

Muzică militară, războiul și sfârșitul primului pavilion

Epoca Belle Époque a adus pe plajă doamne în rochii lungi și costume sobre, plimbări pe nisip și concerte săptămânale asigurate încă din 1905 de fanfara Regimentului de Infanterie, formată din 42 de instrumentiști. În aprilie 1911, amplasamentul a fost concesionat pentru cinci ani antreprenorilor Mihail Stănescu și Dumitru Vasilescu. Deși lucrările de refacere a pavilionului, crearea unui punct de salvamar și ridicarea unui debarcader au întârziat debutul sezonului până în iulie, litigiul cu municipalitatea a fost aplanat prin aprobarea deschiderii unor chioșcuri destinate suvenirurilor și răcoritoarelor.

Perioada de înflorire a fost brusc întreruptă de Primul Război Mondial. Dobrogea a fost ocupată de trupele germano-bulgare până în decembrie 1918, administrația românească revenind abia în cursul anului 1919. Primarul Virgil Andronescu a depus eforturi considerabile pentru reabilitarea infrastructurii distruse, reușind să readucă stațiunea la viață în 1920. La scurt timp însă, clădirea proiectată de Petre Antonescu a fost mistuită de un incendiu puternic, punând punct definitiv primei etape din istoria modernă a stațiunii Mamaia.

Tabloul călătoriei descris în epocă

O cronică fidelă a stării de spirit a acelor veri timpurii a fost lăsată de Ioan Adam, care relata în 1907, în paginile revistei „Semănătorul”, traseul parcurs de la marginile orașului până pe marginea apei:

„La Mamaia orizontul se roteşte larg şi cufundat în albastru. Acolo cerul şi cu apa sunt tot-una. Trenul pare obosit şi el de căldura care toropeşte oraşul şi-n sforţarea şi năduful lui, se sileşte să iee cît mai în grabă lumea de prin micile stațiuni din drum, ca s’ajungă odată afară, pe culmea de sus, unde se simte cum vine boarea răcoroasă din necuprinsul mărei. Lumea nerăbdătoare abea aşteaptă să se scape din zăduful oraşului. S’aud trompetele de la cazărmi, maşina şueră şi ea prelung şi trenul se opreşte în capul drumului de la Anadolchioi, pentru ca să iee pe ultimii drumeţi. La dreapta se văd cîteva mori de vînt, care-şi rostogolesc domol aripele de pînză, scîrţîind strident din toate încheeturile. S’ar părea că sînt nişte monştri rămaşi din alte vremuri, care gem şi-şi frîng mădularele de strîmtoarea şi viaţa nouă, care-i înconjoară ca o ameninţare.” Ioan Adam, scriitor

Martorul descria cum garnitura aluneca agale peste fâșia nisipoasă, între mare și ghiol, până la apariția construcției din lemn a băilor. Odată oprit trenul, zăduful se transforma instantaneu într-o explozie de mișcare și chiote, odată cu năvălirea sutelor de călători în răcoarea mării.

Explorează subiectele:

Mamaia istorie turism

Distribuie Distribuie Comentarii