Se împarte lumea la Beijing? Negocierile dintre Trump și Xi Jinping privesc și România

Trump și Xi Jinping abordează la Beijing teme de însemnătate globală, iar negocierile lor vizează inclusiv sferele de influență. Politologul Raluca Moldovan, de la UBB Cluj, explică, pentru „Adevărul”, ce vrea fiecare și ce dă la schimb.

Donald Trump și președintele Chinei, Xi Jinping, se întâlnesc, joi, la Beijing, în cea mai importantă vizită a liderului de la Casa Albă. Analiștii internaționali prevăd discuții importante, cu miză la nivel global, iar cele două super puteri și-ar putea recunoaște reciproc sferele de influență, reîmpărțind cel puțin parțial lumea.

Statele Unite ale Americii și China sunt despărțite de o mulțime de neînțelegeri, dar și o serie de lucruri în comun. Vizita președintelui Donald Trump la Beijing ar putea clarifica pozițiile celor două super puteri cu privire la războaiele din Orientul Mjlociu și Ucraina, respectiv în ce privește Taiwan.

De altfel, Financial Times scrie că Trump ar intenționa să-i solicite lui Xi Jinping, la acest summit, să nu mai ajute Iranul. La schimb, mai notează publicația citată, China ar putea să-i ceară liderului de la Casa Albă să „cedeze” Taiwanul și să permită Beijingului să restabilească controlul asupra insulei. De altfel, China susține că Taiwan este doar o insulă rebelă și a avertizat că mai devreme sau mai târziu aceasta va reintra în componența sa. Politologul Raluca Moldovan, de la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, ce vor să obțină americanii de la chinezi și ce caută să câștige la schimb Beijingul, dar și de ce negocierile dintre Trump și Xi Jinping privesc o lume întreagă, inclusiv România.

Adevărul: Trump a ajuns la Beijing pentru cea mai importantă întâlnire a anului cu Xi Jinping. Financial Times a scris că Trump ar urma să ceară Chinei să nu mai sprijine Iranul, în timp ce Beijingul ar cere la schimb Taiwan. Vedeți posibil acest „troc”?

Raluca Moldovan: Aș fi foarte prudentă cu ideea unui „troc” formal Iran–Taiwan. Este posibil ca Beijingul să încerce să lege dosarele între ele, pentru că aceasta este logica marilor negocieri strategice: fiecare parte încearcă să transforme vulnerabilitatea celeilalte în monedă de schimb. Trump are nevoie de China în dosarul iranian, mai ales dacă Beijingul poate influența fluxurile energetice, relația cu Teheranul sau poziționarea diplomatică a unor state non-occidentale. China, la rândul ei, va încerca aproape sigur să obțină concesii pe Taiwan, fie prin reducerea vânzărilor de arme americane, fie printr-un limbaj american mai ambiguu. Dar un schimb direct — „China reduce sprijinul pentru Iran, iar SUA abandonează Taiwanul” — mi se pare puțin probabil și extrem de riscant pentru Washington. Taiwanul nu este doar o piesă într-o negociere bilaterală; este un nod central în arhitectura de securitate din Indo-Pacific, în credibilitatea alianțelor americane și în lanțurile globale ale semiconductorilor. O concesie prea mare ar produce panică în Japonia, Coreea de Sud și Australia și ar transmite un semnal de slăbiciune strategică. Mai realist este să vedem un schimb de gesturi limitate: un ton mai prudent al SUA pe Taiwan, în schimbul unei poziții chineze ceva mai constructive privind Iranul. Potrivit relatărilor de presă, Iranul , Taiwanul, comerțul și vânzările americane de arme către Taipei se află pe agenda summitului, ceea ce explică de ce această ipoteză a apărut în prim-plan.

O negociere agresivă

Dincolo de titlurile din Financial Times , este Taiwanul un activ pe care Trump l-ar putea cu adevărat „vinde” pentru o victorie pe termen scurt în Iran, sau asistăm doar la o tactică de negociere agresivă pentru a obține concesii economice?

Cred că a doua variantă este mai plauzibilă: asistăm mai degrabă la o tactică de negociere agresivă, în stilul caracteristic al lui Trump, decât la o intenție reală de a „vinde” Taiwanul. Trump folosește adesea ambiguitatea ca instrument de presiune. Lasă impresia că orice poate fi negociat pentru a determina cealaltă parte să facă oferte mai mari. Însă Taiwanul este mult prea important pentru a fi tratat doar ca un activ tranzacțional.

Asta nu înseamnă că riscul este inexistent. Problema cu diplomația tranzacțională este că produce incertitudine chiar și atunci când nu se ajunge la concesii formale. Dacă Washingtonul dă impresia că sprijinul pentru Taiwan poate fi ajustat în funcție de alte priorități — Iran, comerț, tarife, accesul companiilor americane în China — atunci credibilitatea strategică a SUA este afectată. Pentru Beijing, chiar și o mică ambiguitate americană este valoroasă, pentru că poate fi interpretată ca o fisură în angajamentul american față de Taipei. De aceea, nu cred că Taiwanul va fi „vândut”, dar cred că poate fi folosit periculos ca element de presiune într-o negociere mai largă.

Rusia și petrolul iranian vor fi, se spune, pe agenda de lucru. În ce măsură are nevoie Trump de sprijinul Chinei pentru a convinge Rusia să pună capăt războiului din Ucraina și ce poate oferi la schimb?

Trump are nevoie de China nu pentru că Beijingul ar putea „ordona” Rusiei să oprească războiul, ci pentru că Beijingul este una dintre puținele capitale care pot modifica, măcar parțial, calculul strategic al Moscovei. China este importantă pentru Rusia economic, diplomatic și tehnologic. A oferit Moscovei oxigen economic, piețe alternative și o formă de acoperire diplomatică în fața Occidentului. Dacă Beijingul ar transmite semnale mai ferme că dorește o încheiere negociată a războiului, Putin ar trebui să țină cont de acest lucru. Totuși, nu cred că Trump poate obține ușor o astfel de presiune din partea Chinei. Beijingul nu are interesul să vadă Rusia înfrântă sau destabilizată. O Rusie slăbită, dar dependentă de China, este utilă pentru Beijing: consumă resurse occidentale, menține presiunea asupra Europei și oferă Chinei un partener strategic subordonat. Ce ar putea oferi Trump? Relaxări limitate în zona tarifelor, un anumit spațiu pentru exporturi tehnologice mai puțin sensibile, predictibilitate în comerț sau garanții că SUA nu vor escalada simultan pe toate fronturile. Însă orice concesie majoră către China în schimbul unei presiuni incerte asupra Rusiei ar fi greu de apărat politic și strategic.

Cum ar putea ajuta China să se facă pace în Ucraina

China s-a poziționat aparent ca un mediator „neutru”, deși e evident că a sprijinit Rusia. Credeți că Xi Jinping are pârghiile necesare sau dorința de a-l forța pe Putin la masa negocierilor, sau Beijingul preferă un conflict prelungit care să consume resursele Occidentului?

China are pârghii, dar nu sunt absolute. Poate influența Rusia prin comerț, prin acces la tehnologii dual-use, prin achiziții energetice și prin sprijin diplomatic. Dar nu cred că Xi Jinping dorește să-l „forțeze” pe Putin în sensul occidental al termenului. Beijingul nu vrea o Rusie complet victorioasă, care să devină prea autonomă, dar nici o Rusie înfrântă, care ar reechilibra raportul de forțe în favoarea Occidentului. Pentru China, scenariul convenabil este o Rusie dependentă, slăbită, dar funcțională. Așadar, Beijingul poate încuraja negocieri dacă războiul devine prea costisitor sau prea destabilizator pentru economia globală, dar nu va face presiuni decisive doar pentru a ajuta SUA sau Europa. China preferă să se prezinte ca mediator responsabil, însă poziția sa nu este neutră. Este o neutralitate declarativă, nu una strategică. În realitate, prelungirea conflictului a avut și avantaje pentru Beijing: a divizat atenția Occidentului, a accelerat dependența Rusiei de China și a creat un context în care Beijingul se poate prezenta Sudului Global ca alternativă la ordinea occidentală.

Ce ar putea cere China în Europa de Est pentru a-și exercita influența asupra Moscovei?

China ar putea cere, explicit sau implicit, o reducere a presiunii occidentale asupra propriilor sale interese economice în Europa Centrală și de Est. Nu cred că ar cere „teritorii de influență” în sens clasic, dar ar putea urmări acces mai bun pentru companiile chineze, mai puține restricții asupra investițiilor, mai puțină coordonare europeană în materie de screening al investițiilor și o atitudine mai flexibilă față de infrastructura digitală, energie, transporturi sau tehnologii verzi. Europa de Est este importantă pentru China din mai multe motive: este poartă de acces către piața europeană, spațiu logistic între Asia și Europa și zonă în care rivalitatea dintre influența americană, europeană și chineză se intersectează. Beijingul ar putea încerca să obțină o atenuare a politicilor de „de-risking” ale UE, o abordare mai permisivă față de vehicule electrice, baterii, infrastructură sau componente tehnologice chineze.

Ce riscă România

Ce probleme ar putea să apară pentru țări ca România?

Problema pentru statele din regiune, inclusiv România , este că orice relaxare față de China trebuie evaluată nu doar economic, ci și strategic: dependențele economice pot deveni rapid pârghii politice.

Cum afectează această întâlnire relevanța Uniunii Europene și a Rusiei? Riscă UE și Moscova să devină simpli spectatori la masa unde se „înfruptă” Trump și Xi și aparent decid viitorul comerțului global?

Există acest risc, mai ales pentru Uniunea Europeană, dacă nu reușește să vorbească mai coerent și mai strategic. Relația SUA–China este astăzi axa principală a competiției globale, iar deciziile luate la Washington și Beijing pot afecta direct economia europeană, securitatea energetică, lanțurile de aprovizionare și regulile comerciale internaționale. UE are greutate economică, dar uneori îi lipsește viteza politică și capacitatea de a transforma această greutate în putere geopolitică.

Rusia este într-o situație diferită. Nu devine spectator în același sens, pentru că rămâne actor militar destabilizator, dar devine tot mai dependentă de China. Moscova poate produce crize, dar Beijingul are mai multă capacitate de a transforma aceste crize în capital strategic. Din acest punct de vedere, Rusia riscă să devină partenerul junior al Chinei.

Cât de mare e riscul ca europenii să intre în război cu Iran: „Trebuie acoperire aeriană, portavioanele vor fi cele ale francezilor și britanicilor”

Pentru UE, lecția este clară: nu își poate permite să rămână doar un actor normativ într-o lume în care marile puteri negociază prin tarife, cipuri, materii prime critice și presiune militară. Dacă nu își consolidează autonomia strategică, industria de apărare, politica tehnologică și unitatea diplomatică, riscă să fie afectată de acorduri negociate peste capul ei.

Ce opțiuni ar avea aliații Americii din Asia

Cum s-ar repoziționa aliații regionali ai SUA - Japonia, Coreea de Sud - în cazul în care Washingtonul ar da semnale de relaxare a sprijinului pentru Taipei în schimbul dezescaladării în Orientul Mijlociu?

Japonia și Coreea de Sud ar interpreta un asemenea semnal ca pe o problemă de credibilitate americană. Pentru ele, Taiwanul nu este o temă îndepărtată. Stabilitatea Strâmtorii Taiwan este direct legată de securitatea Japoniei, de echilibrul militar din Indo-Pacific, de rutele maritime și de lanțurile de aprovizionare în semiconductori. Dacă Washingtonul ar părea dispus să reducă sprijinul pentru Taipei în schimbul unui câștig tactic în Orientul Mijlociu, aliații americani s-ar întreba inevitabil: dacă Taiwanul poate fi negociat, ce garanții mai sunt cu adevărat solide? Japonia ar accelera probabil consolidarea capacităților sale de apărare și cooperarea cu Australia, India și statele europene interesate de Indo-Pacific. Coreea de Sud ar fi într-o poziție mai delicată, deoarece trebuie să gestioneze simultan amenințarea nord-coreeană, relația cu China și alianța cu SUA. În ambele cazuri, am vedea mai multă autonomie militară, mai multă prudență diplomatică și poate chiar o discuție mai intensă despre capacități proprii de descurajare. Nu neapărat o ruptură față de SUA, dar o diminuare a încrederii în predictibilitatea Washingtonului.

Se spune că cei doi lideri „pun lumea la cale”, la Beijing, iar cu această ocazie ar putea să-și reîmpartă anumite sfere de influență. La ce am putea să ne gândim aici?

Nu cred că trebuie să ne imaginăm o reîmpărțire formală a lumii, în stil Ialta. Lumea de astăzi este prea interdependentă și prea fragmentată pentru acorduri simple de tip „această regiune îți aparține ție, cealaltă îmi aparține mie”. Dar putem vorbi despre o tentativă de delimitare informală a zonelor de toleranță strategică. De exemplu: SUA ar putea încerca să obțină de la China o atitudine mai reținută în Orientul Mijlociu sau față de Rusia, în timp ce Beijingul ar cere o presiune americană mai redusă în jurul Taiwanului, al exporturilor tehnologice sau al accesului companiilor chineze pe piețele occidentale.

Sferele de influență astăzi nu mai sunt doar militare. Ele sunt tehnologice, comerciale, financiare și industriale. Cine controlează cipurile, datele, infrastructura digitală, pământurile rare, rutele maritime și standardele AI controlează o parte importantă din puterea globală. De aceea, dacă vorbim despre „reîmpărțire”, ar trebui să ne gândim mai puțin la hărți și mai mult la lanțuri de aprovizionare, standarde tehnologice, acces la piețe și control asupra infrastructurilor critice.

Interese comune

Unde concordă interesele SUA și ale Chinei și de unde pot porni anumite colaborări? În ce domenii le vedeți posibile?

Interesele SUA și Chinei se articulează acolo unde instabilitatea devine prea costisitoare pentru ambele. Nici Washingtonul, nici Beijingul nu au interesul unei prăbușiri a comerțului global, al unei crize energetice majore, al unei confruntări militare directe sau al unei rupturi totale a lanțurilor tehnologice. Există spațiu pentru cooperare în stabilitatea financiară globală, securitatea energetică, prevenirea escaladărilor militare accidentale, combaterea traficului de droguri sintetice, schimbările climatice și anumite reguli minimale privind AI.

Totuși, colaborarea va fi selectivă și fragilă. Cele două puteri pot coopera pentru a evita dezastrul, nu pentru că împărtășesc aceeași viziune despre ordinea globală. De exemplu, pot conveni asupra unor mecanisme de comunicare militară, asupra unor reguli de transparență în AI sau asupra unui cadru temporar pentru comerț și tarife. Dar în domeniile cu adevărat strategice — Taiwan, semiconductori avansați, infrastructură digitală, apărare, influență în Sudul Global — competiția va rămâne dominantă. Cu alte cuvinte, vom vedea cooperare de management al riscurilor, nu un parteneriat strategic.

Trump a deplasat cu el o importantă delegație de oameni de afaceri. Ce ar putea oferi aici America și ce așteaptă la schimb?

Prezența unei delegații mari de oameni de afaceri arată foarte clar stilul acestei vizite: diplomație economică directă, cu accent pe contracte, acces la piață și rezultate cuantificabile. America poate oferi Chinei acces selectiv la anumite tehnologii, predictibilitate comercială, eventuale relaxări tarifare pe produse nesensibile și sprijin pentru relansarea unor fluxuri comerciale în agricultură, energie, aviație sau bunuri industriale. Presa americană a relatat că delegația include figuri importante din zona tech și business, inclusiv Elon Musk, Tim Cook și Jensen Huang, iar discuțiile ar urma să includă accesul companiilor americane pe piața chineză și posibile formule de detensionare comercială. La schimb, Washingtonul va dori achiziții chineze de produse americane, deschidere pentru companii americane, garanții privind lanțurile de aprovizionare și poate concesii în dosare precum pământurile rare, agricultura sau aviația. Dar aici există o tensiune majoră: ceea ce doresc companiile americane — acces la piața chineză și profit — nu coincide întotdeauna cu ceea ce cere logica de securitate națională a SUA, adică limitarea dependenței de China în sectoare strategice. Aceasta este una dintre marile dileme ale administrației Trump: cum împaci „America First” economic cu rivalitatea strategică împotriva Chinei?

Diplomația cipurilor și AI-ul, miza comercială a negicierilor

Donald Trump vine însoțit de coloși tech precum Elon Musk și Jensen Huang. În ce măsură „diplomația cipurilor” și reglementarea AI-ului sunt acum pilonii centrali ai relației, mai importanți chiar decât balanța comercială clasică?

Da, cred că diplomația cipurilor și AI-ul au devenit cel puțin la fel de importante ca balanța comercială clasică, dacă nu chiar mai importante. În trecut, tensiunile SUA–China erau discutate mai ales în termeni de deficit comercial, exporturi, importuri, tarife și acces la piață. Aceste teme rămân importante, dar centrul de greutate s-a mutat spre tehnologiile strategice. Cipurile avansate, infrastructura AI, cloud-ul, datele și pământurile rare sunt acum componente ale puterii naționale.

Cine ar fi capabil să preia din responsabilitățile SUA, dacă americanii se retrag din NATO. „E în măsură să garanteze securitatea României”

Cazul Nvidia este foarte relevant. Relatările Reuters arată că participarea lui Jensen Huang la vizită este legată de speranțele privind un posibil acord pentru vânzarea de cipuri AI H200 către companii chineze, un dosar blocat tocmai din cauza tensiunii dintre interesele comerciale și preocupările de securitate națională.

De aceea, balanța comercială clasică nu dispare, dar devine secundară față de întrebarea: cine controlează infrastructura tehnologică a secolului XXI? SUA vor să își păstreze avantajul în AI și semiconductori; China vrea să reducă dependența de tehnologia americană. Aici se joacă miza strategică reală.

Ar putea un acord pe securitate cibernetică sau pe controlul exporturilor de pământuri rare să fie „victoria” de care Trump are nevoie pentru a proclama succesul vizitei?

Da, dar mai ales un acord pe pământuri rare ar fi ușor de prezentat ca victorie politică. Pământurile rare sunt esențiale pentru apărare, electronică, energie verde, automobile și tehnologii avansate. China are o poziție dominantă în acest domeniu și a folosit deja controalele la export ca instrument de presiune. Foreign Policy notează că SUA și China discută inclusiv o posibilă extindere a armistițiului privind controalele la export pentru pământuri rare, deși restricțiile chineze continuă să afecteze materiale importante precum dysprosium, terbium sau yttrium.

Un acord cibernetic ar fi util simbolic, dar mai greu de aplicat. În zona cyber, statele pot promite reținere, dar atribuirea atacurilor rămâne complicată, iar mecanismele de control sunt fragile. În schimb, un acord pe pământuri rare produce efecte mai vizibile: licențe, exporturi, prețuri, lanțuri industriale. Pentru Trump, o „victorie” ar putea însemna un pachet mixt: reluarea unor exporturi critice chineze, achiziții chineze de produse americane, o promisiune de dialog pe AI și poate un mecanism bilateral de gestionare a disputelor comerciale. Nu ar rezolva rivalitatea structurală, dar ar putea fi prezentat intern ca succes.

Stabilizare tactică, nu negociere

Între SUA și China există o mulțime de tensiuni, iar Trump a amenințat nu o dată cu taxe suplimentare și sancțiuni. În ce punct ne găsim și cum ar putea să evolueze lucrurile?

Ne aflăm într-un moment de stabilizare tactică , nu de reconciliere. SUA și China au interesul să evite o escaladare necontrolată, dar nu au depășit cauzele profunde ale rivalității. Tarifele, sancțiunile, controalele la export, restricțiile tehnologice, Taiwanul, relația Chinei cu Rusia și competiția pentru AI rămân puncte majore de tensiune. Înaintea summitului, au existat discuții privind reduceri tarifare reciproce pentru anumite bunuri nesensibile și un mecanism de comerț administrat, dar aceste formule nu ating miezul problemei: neîncrederea strategică dintre cele două puteri.

Evoluția cea mai probabilă este un armistițiu parțial: anumite concesii comerciale, câteva acorduri sectoriale, promisiuni de dialog și evitarea unei noi runde majore de escaladare pe termen scurt. Dar competiția va continua. Dacă Trump obține rezultate economice vizibile, va prezenta summitul ca pe o victorie. Dacă Beijingul obține relaxări tehnologice sau o atenuare a presiunii americane pe Taiwan, Xi va putea spune că a negociat de pe poziții de forță. Riscul este ca ambele părți să proclame succesul, dar tensiunile reale să fie doar amânate. Relația SUA–China nu se îndreaptă spre normalizare, ci spre o competiție gestionată, cu episoade de cooperare limitată și perioade recurente de criză.