Templu masonic sau sinagogă? Enigmele Casei Maure din inima Bucureștiului
Pe strada Corbeni, la numărul 3, la mică distanță de bulevardul Hristo Botev, se înalță una dintre cele mai surprinzătoare apariții din peisajul urban al Capitalei. Imobilul iese numaidecât în evidență prin contrastul puternic pe care îl face cu imobilele vecine, având o structură zveltă ce trimite direct cu gândul la arhitectura Țărilor de Jos.
Casa Maură din cartierul armenesc, București. Foto: tatiana mariana O sinteză arhitecturală între Țările de Jos și Orient
Privită din stradă, casa se remarcă prin silueta înaltă și îngustă, marcată de pante abrupte de acoperiș, amintind de reședințele medievale ale negustorilor din orașe precum Utrecht sau Maastricht. Cu toate acestea, fațada propune un registru decorativ complet diferit: placările ceramice smălțuite în nuanțe vii și cărămida aparentă evocă arta maură, fiind completate de accente neobizantine.
Etajul întâi este dominat de o arcadă generoasă, detaliu pe care unii specialiști l-au asociat cu simbolistica Sfintei Treimi, în timp ce alte finisaje sugerează adăugiri ulterioare influențate de curentul neoromânesc. Din păcate, configurația interioară originală nu a supraviețuit. Spațiul a fost restructurat succesiv încă din deceniul al treilea al secolului trecut, nivelurile – parter, etaj și mansardă – fiind legate astăzi printr-o scară în spirală și folosite drept birouri.
Între căpitani de armată și instituții financiare
Ridicată cel mai probabil între anii 1890 și 1895, construcția a trecut prin mâinile mai multor proprietari. Documentele vremii arată că, în preajma Primului Război Mondial, imobilul aparținea unui cadru militar; Anuarul României din 1911 îl consemnează pe căpitanul Alexandru Ionescu drept deținător al adresei din strada Corbeni.
În perioada interbelică, clădirea a fost preluată de Banca Colentina, o mică societate de credit care funcționa activ în 1928, an în care a emis acțiuni și titluri financiare. Nu există date clare cu privire la capacitatea băncii de a supraviețui crizei economice din anii 1930, iar istoria imobilului rămâne fragmentară până în perioada postdecembristă. Destinul său a fost însă unul norocos: a scăpat neatins de marile campanii de demolare din epoca comunistă, devenind după 1990 sediu pentru diverse societăți comerciale.
Templu masonic, sinagogă sau simplă locuință?
Lipsa documentelor detaliate privind comanda inițială a alimentat o serie de legende urbane. O teorie des vehiculată susține că edificiul ar fi servit ca templu masonic la sfârșitul veacului al XIX-lea. O altă supoziție trimite spre funcțiunea de sinagogă, ipoteză sprijinită pe frecvența motivelor arhitecturale de factură maură în rândul comunităților mozaice.
Această estetică este legată în istorie de evreii sefarzi, refugiați în Imperiul Otoman și ulterior în Principatele Române după edictul de expulzare emis în 1492 de suveranii Ferdinand de Aragon și Isabela de Castilia, odată cu încheierea Reconquistei și căderea Granadei. Cu toate acestea, asocierea stilistică nu oferă o certitudine documentară. De asemenea, deși se află în inima comunității armenești, nu s-a putut demonstra până în prezent dacă imobilul a fost comandat de o familie din această etnie.
Cartierul Armenesc și efervescența din „Micul Paris”
Imobilul este un produs reprezentativ al epocii Belle Époque (1878-1914), perioadă în care modernizarea accelerată a României și influența arhitecților pregătiți în Franța au consacrat renumele Capitalei de „Micul Paris”. Era vremea în care se înălțau Ateneul Român, Palatul CEC sau Palatul Poștelor (actualul Muzeu Național de Istorie a României), iar elita culturală și politică dezbătea la Casa Capșa, Caru' cu Bere sau în Grădina Oteteleșanu.
În acest peisaj cosmopolit se înscria și Cartierul Armenesc, vatră comunitară conturată încă din secolele XVI-XVII și atestată ca mahala în prima parte a secolului al XIX-lea. Centrul cartierului îl reprezintă Biserica Armenească, operă a arhitectului Dumitru Maimarolu inspirată de catedrala din Ecimiadzin. De-a lungul Uliței Armenești – traseu care lega Calea Moșilor de actuala stradă Maria Rosetti – se așezaseră meșteșugari, vestiți negustori de cafea, dar și personalități formate în profesii liberale, precum medici, avocați sau scriitori. Chiar dacă meșterul sau arhitectul Casei Maure rămâne o enigmă, opera sa a rezistat mai bine de 130 de ani, continuând să fie una dintre marile curiozități ale Bucureștiului vechi.
Explorează subiectele:
