Evadarea peste Dunăre sub tirul grănicerilor: mărturia lui Dan Sprînceană

În anii dictaturii comuniste, Clisura Dunării funcționa ca o fortăreață ermetică. Orice apropiere neautorizată de apele fluviului atrăgea pedepse aspre sau chiar foc direct din partea santinelelor. În timp ce unii temerari alegeau să înfrunte curenții iarna, protejați de costume de neopren și alifii împotriva gerului, alții profitau de lunile calde și de perne gonflabile pentru a ajunge în Iugoslavia. Mulți au sfârșit însă înecați sau secerați de gloanțe, iar dimensiunea reală a masacrelor din acea zonă de frontieră a rămas necunoscută până astăzi.

Presiunile Securității și prima tentativă eșuată

Până să ia drumul exilului, Dan Sprînceană ducea o viață aparent liniștită în România: activa ca monitor de schi în Poiana Brașov și organiza partide de vânătoare de urși și cerbi pentru vizitatori înstăriți. Ruptura ireversibilă s-a produs când Securitatea a încercat să-l racoleze. Amenințat cu concedierea și șantajat constant din cauza refuzului categoric de a deveni informator, a înțeles că nu mai are niciun viitor acasă.

În toamna anului 1976 a decis să plece prin munți, pornind de la Băile Herculane spre Dubova, împreună cu alți doi bărbați, Vasile și Gunter. Traseul nemarcat și lipsa hărților i-au rătăcit în sălbăticie. Căutând orientare, au intrat într-o cabană forestieră, însă cabanierul a alertat imediat pichetul de grăniceri. Soldații au sosit rapid și i-au arestat sub amenințarea armelor automate Kalașnikov, la doar o jumătate de oră de mers de malul apei.

Prețul unui fugar: o săptămână de permisie

Deși ascunseseră diplomele și valuta înainte de cabană pentru a poza în simpli excursioniști montani, unul dintre tovarăși a cedat interogatoriilor și a mărturisit planul de evadare. Dan Sprînceană și Vasile au refuzat să semneze declarațiile, atrăgând asupra lor furia anchetatorilor din arestul de la Turnu Severin.

În timpul detenției, chinuit de sete, Sprînceană a asistat la o scenă cinică. Soldatul care îl păzea i-a arătat un coleg trimis să aducă apă și a explicat fără ezitare sistemul de recompense al trupelor de frontieră: tânărul militar împușcase trei fugari cu o săptămână înainte, primind drept recompensă trei săptămâni de concediu. Regula unității prevedea acordarea a șapte zile libere pentru fiecare fugar capturat, fie viu, fie mort. Imediat după acel episod, Sprînceană a fost bătut cu sălbăticie de căpitanul care conducea ancheta.

Condamnarea a venit fulgerător, în urma unui simulacru judiciar de doar 15 minute ținut chiar în interiorul penitenciarului, cu magistrați sosiți în civil care și-au îmbrăcat robele pe loc. Vasile a primit un an și jumătate pentru recidivă, Sprînceană a fost condamnat la un an, iar cel de-al treilea, care colaborase cu anchetatorii, a scăpat cu șase luni și eliberare rapidă. A urmat transportul cu un vagon cu gratii spre spitalul penitenciar bucureștean — unde a fost așezat într-un pat în care decedase recent un pacient cu hepatită — și apoi transferul traumatizant la temuta închisoare Gherla.

Amnistia politică și a doua interceptare

După opt luni de carceră la Turnu Severin și Gherla, Dan Sprînceană a fost pus în libertate în contextul unei amnistii dictate de Nicolae Ceaușescu, menite să convingă cancelariile occidentale că în România nu existau deținuți politici. Eliberat, dar confruntat cu perspectiva imediată a încorporării forțate în armată, bărbatul a încercat din nou să treacă granița.

A doua încercare s-a soldat însă cu un ghinion total: a dat peste un batalion de aproximativ 200 de vânători de munte aflați la instrucție. Deși ofițerul comandant a mărturisit că ar fi închis ochii dacă era singur, prezența atâtor martori l-a obligat să-l predea. A urmat o arestare scurtă, de cinci zile, dar autoritățile l-au avertizat că după încheierea conferinței internaționale de la Belgrad va fi rejudecat și închis din nou.

Traversarea în plină zi și focurile de armă

Fără altă scăpare, la mai puțin de un an de la prima tentativă, Dan Sprînceană a preluat conducerea unui nou grup format din trei persoane. Traseul montan dintre Herculane și Dubova a durat cinci zile în loc de una, din cauza reliefului accidentat și a lipsei de hrană, fugarii fiind nevoiți să supraviețuiască mâncând iarbă.

Pe 12 august 1977, în jurul orei 15:00, au recurs la o tactică neașteptată: s-au aruncat în Dunăre în plină zi. Deși sacii impermeabili legați pe piept le îngreunau considerabil înotul, au reușit să traverseze aproape neobservați. La jumătatea distanței, pasagerii unui vapor de linie i-au zărit și au dat alarma prin stație. Grupul a atins malul iugoslav la ora 15:25, unde l-au salvat de la înec pe un coleg cuprins de crampe musculare.

În timp ce sărbătoreau scăparea cu o înghițitură de țuică și sărutau pământul, o șalupă militară românească a apărut la fața locului. Soldații români au somat prin megafoane și au deschis focul direct spre țărmul vecin, însă stâncile abrupte din dreptul Dubovei i-au protejat pe fugari și au împiedicat nava să înainteze. Paza de coastă iugoslavă nu a intervenit în incident.

Drumul spre Occident și traumele care nu s-au stins

După ce au scăpat de tirul grănicerilor, bărbații au luat un autobuz până la Belgrad, iar ulterior au mers cu trenul la Maribor. Acolo au profitat de o coloană uriașă de mașini, lungă de zece kilometri, și s-au infiltrat pe jos printre cabinele de control spre teritoriul austriac. Certitudinea că erau în sfârșit liberi a venit abia într-o gară austriacă, când un funcționar le-a preschimbat dinarii rămași în șilingi.

Amintirile terorii au lăsat urme adânci. Timp de peste un deceniu după stabilirea în Franța, Dan Sprînceană a trăit cu spaima că Securitatea îl pândește la ușă și se trezea urlând în somn. Trecutul l-a inspirat să aștearnă totul pe hârtie în cărțile sale, „Le soleil se levait à l’Ouest” și romanul apărut în 2026, „À la frontière de deux mondes”.

Reîntors după zeci de ani la Clisură împreună cu familia, a revăzut versanții abrupți situați la doi kilometri de actuala statuie a lui Decebal, locul unde stâncile i-au salvat viața de gloanțele trase de conaționali. Scriitorul subliniază că mărturia sa are menirea de a demonta nostalgia după dictatură: granicerii și Securitatea nu făceau altceva decât să apere un regim opresiv, hrănit din îndoctrinare și ură împotriva propriilor cetățeni.

Explorează subiectele:

Dan Sprînceană comunism Dunăre

Distribuie Distribuie Comentarii