Misterul mugetelor din Carpați: culisele ritualului de împerechere

Pădurile carpatine adăpostesc în prezent o populație ce depășește 70.000 de cerbi comuni și lopătari. Deși în mod obișnuit aceste animale sălbatice sunt precaute și păstrează distanța față de oameni, perioada toamnei le schimbă radical comportamentul, făcând ca apropierea de ele să devină riscantă pentru drumeți.

Ecoul acestor confruntări este deosebit de sonor în Munții Retezat, perimetrul unde la mijlocul anilor ’30 a fost creat primul parc național din țară. Acolo, camerele automate de monitorizare a faunei surprind an de an imagini spectaculoase ale ritualurilor de toamnă.

Reprezentanții Parcului Național Retezat explică faptul că mugetele puternice ale masculilor de cerb comun (Cervus elaphus) au rolul de a-și semnala poziția, de a concura pentru accesul la ciute și de a descuraja competitorii, nefiind rare situațiile în care disputele escaladează în încleștări violente de coarne.

Specialiștii de la Regia Națională a Pădurilor – Romsilva notează că debutul boncănitului are loc în septembrie și continuă pe parcursul lunii octombrie, cu variații dictate de condițiile meteo și de altitudine. În aceste săptămâni, armele principale sunt coarnele dezvoltate pe parcursul verii. Forța și intensitatea glasului unui taur indică poziția sa ierarhică; doar atunci când doi masculi rivali se dovedesc egali ca statură și tenacitate, disputa se soluționează prin luptă directă.

Diferențele dintre cerbul comun și cerbul lopătar

Cerbul comun domină ca dimensiune întreaga familie a cervidelor din fauna autohtonă, fiind întâlnit preponderent în arealele deluroase și montane. Masculii, singurii purtători de coarne, ating o greutate medie de aproximativ 200 de kilograme, fiind considerabil mai masivi decât ciutele, care cântăresc între 80 și 100 de kilograme.

Pentru a supraviețui prădătorilor, puii beneficiază în primele trei luni de viață de fenomenul numit homocromie: petele deschise de pe blană creează un camuflaj eficient, simulând jocul razelor de soare filtrate printre frunze.

De cealaltă parte, cerbul lopătar (Dama dama), semnalat documentar pe meleagurile transilvănene încă din secolul al XIII-lea, se distinge printr-o talie mai redusă și coarne cu formă aplatizată, ce își ating dezvoltarea optimă între 8 și 12 ani. Specia preferă pădurile luminoase de foioase, intercalate cu poieni, din zonele joase și colinare. Din punct de vedere anatomic, spre deosebire de cerbul comun, lopătarul nu are canini pe maxilarul superior și nu îi crește păr lung pe gât în perioada rutului.

Ritualul lopătarului diferă simțitor: începe mai târziu, în luna octombrie, întinzându-se pe durata a două sau trei săptămâni, uneori până la debutul lui noiembrie. Sunetul emis de masculi este mai puțin amplu, amintind mai degrabă de un grohăit sacadat decât de mugetul prelung al cerbului carpatin.

Strategii reproductive diferite: arene și teritorii

Comportamentul de curtare diferențiază profund cele două specii. Masculii de cerb comun încearcă să țină laolaltă cârdurile de ciute, însă pot manifesta și un puternic instinct teritorial. O cercetare derulată în sud-vestul Spaniei de specialiștii Juan Carranza, Fernando Álvarez și Tomás Redondo, publicată în revista Animal Behaviour, a evidențiat că circa 58% dintre masculii adulți revendicau teritorii de aproximativ 2,3 hectare chiar înainte de sosirea femelelor. Exemplarele instalate din timp în perimetrele bogate în hrană au atras, în final, cel mai mare număr de ciute.

Lopătarii mizează adesea pe sistemul de lek: masculii își stabilesc mici parcele într-o arenă comună, unde se adună mai multe grupuri de femele și rivali, generând lupte frecvente. Aceștia sapă gropi speciale în sol, în care urinează și se rostogolesc pentru a lăsa amprente olfactive intense. Un studiu publicat în Journal of Mammalogy de cercetătorii Giovanna Massei și R. Terry Bowyer, bazat pe analizarea a 200 de astfel de adâncituri, a arătat că 73% dintre ele erau poziționate la cel mult trei metri de arbori mai groși și mai înalți, pe care masculii își frecau coarnele și trupul pentru delimitare.

La ambele specii, gestația ciutelor durează aproximativ șapte luni. Fătarea are loc în luna iunie a anului următor, rezultând unul sau doi pui care rămân în grija mamei vreme de un an.

Mărturii interbelice despre „orga munților”

Spectacolul boncănitului exercita o fascinație deosebită și asupra iubitorilor de natură din perioada interbelică. Ionel Pop (1889–1985), fondatorul revistei clujene Carpații (1933–1948), a descris cu multă plasticitate trăirile încercate în timpul nopților de toamnă:

„În serile bune, acolo întârziam uneori până târziu în noapte, ascultând cântecele de dragoste ale cerbilor. Ne așezam strânși alăturea, cu pelerinele pe noi, aprindeam țigările și rar cădea câte o vorbă. Se poate să fie o floare crescută din tulpina spinoasă a patimei vânătorești încântarea care ne cuprindea și pe noi, ca și aproape pe toți vânătorii de cerbi, atunci când asistam la acest concert. Am încercat să-l înfățișez și alte dăți – pana mea e prea slabă pentru ca slova ei să se apropie de realitate. Aș zice că e cea mai impresionantă simfonie a naturii de la noi, mult deasupra concertului păsărilor dintr-o dumbravă în luna mai. Cu o condiție: orchestra să aibă destui instrumentiști.” — Ionel Pop

Autorul amintea și contrastele acestui cor montan, rememorând momentele în care tensiunea lăsa loc amuzamentului:

„Uneori izbucnea muget de aici, de aproape, doar de sub buza coastei din fața cabanei, atât de aproape încât parcă simțeam și vibrarea aerului tremurat de buciumul puternic. Atunci ne rețineam și răsuflarea și urmăream încordați calea și gândurile celui ce se frământa în zbuciumările dragostei. Uneori nu ne puteam opri râsul: toamnă după toamnă am auzit în preajma acelei cabane un muget de-a dreptul comic. Era un cerb care mugea întocmai ca o vacă de casă, când vine cu ciurda și îi este dor de vițelul ei. Râdeam și ne părea bine că mai trăiește «vaca», cunoștință veche, care până la urmă s-a dovedit a fi un taur destul de voinic.” — Ionel Pop

În zorii zilei, odată cu ridicarea soarelui, tăcerea se reinstala peste văi, iar masculii retrași în adăposturi își încheiau chemările.

Tot în acea epocă, într-un articol din 1932 apărut în Revista Vânătorului, silvicultorul Ötvös Balázs de la Casa Verde din Timișoara sublinia rolul biologic al instinctului care îi împinge pe masculi la deplasări lungi:

„Chiar înainte de a începe boncănitul cerbilor, se naște în ei un fel de migrație, punându-se în mișcare chiar cerbii cei mai tari, cei mai capitali. Apar pe teren cerbi pe care nu i-am văzut, nu-i cunoaștem, care părăsesc locul lor stabil, chiar dacă au destule cerboaice, îndemnați de instinctul lor natural, care îi scoate dintre femelele lor, între care sunt și fiice de-ale lor, ca să evite dezastruoasa acumulare a sângelui înrudit și să ducă sânge proaspăt în alte familii de cerboaice.” — Ötvös Balázs

Observația era susținută de realitatea din parcurile închise de vânat, unde absența împrospătării genetice conducea inevitabil, în ciuda hranei adecvate, la degenerarea corporală a animalelor și la diminuarea trofeelor.

Simbolismul cerbului în credințele vechi și folclor

Prezența cervidelor a modelat profund spiritualitatea comunităților din Carpați încă din Antichitate, animalul fiind asociat virilității și considerat o ipostază a divinității paterne. Efigia sa a fost regăsită inclusiv pe scuturi dacice din fier descoperite în cetatea Piatra Roșie.

Etnologul Ion Ghinoiu a sintetizat valențele mitologice ale acestei specii în volumul Dicționar de mitologie română:

„Cerbul este asociat atât civilizației neolitice a lemnului (copacii își lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii; Muma Pădurii călătorește într-o trăsură trasă de cerbi), a lutului și culturilor agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici își confecționau brăzdare de plug), cât și civilizației indo-europene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumusețea și eleganța corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă și poate învinge ursul), viteza de deplasare.” — Ion Ghinoiu

Resturile osteologice descoperite arată că dacii îl vânau intens pentru hrană și pentru confecționarea uneltelor (ace, cuțite, pahare sau brăzdare), fără a-l fi domesticit vreodată. Scriitorul latin Ovidius menționa bucuria geților de a vâna cerbi în iernile grele, când troienele mari împiedicau deplasarea animalelor.

Sacrificiul ritualic al cerbului, păstrat în straturile precreștine ale colindelor, marca inițierea tinerilor sau trecerea simbolică dintre anotimpuri. Ecoul acestor semnificații s-a conservat până astăzi în manifestări precum „Jocul Cerbului”, răspândit de Anul Nou în satele din Moldova și Bucovina. Purtătorul măștii bogat împodobite cu mărgele, oglinzi și panglici joacă drama căderii și a învierii animalului, act ce vestește renașterea naturii, belșugul și fecunditatea noului ciclu temporal.

Explorează subiectele:

cerbi boncănit fauna carpatină

Distribuie Distribuie Comentarii